Dan din Delta Dunării

CUM FOTOGRAFIEM PĂSĂRI - I -

2011-10-01T10:15:00.220+03:00

Vreau sa menţionez de la început că nu deţin adevărul absolut în domeniul fotografierii păsărilor. Ceea ce voi spune în continuare este rezultatul a câţiva ani de caznă în a imortaliza păsările în fel si chip. Am intrat pe internet sa văd dacă a mai încercat cineva sa facă acest lucru şi am găsit unele sfaturi pe bloguri ale firmelor ce organizeaza safariuri fotografice sau cateva articole traduse cred din alte tări, căci speciile de păsări prezentate ca exemplu nu erau de la noi. Cu alte cuvinte, voi împartasi câte ceva din experienta mea în acest domeniu, o parte din realizari fiind expuse chiar pe acest blog.

Deci, cum fotografiem păsări ?

1. Pregătirea de acasă. Este cel mai important moment. De cum mă pregatesc de acasă depinde modul de desfăşurare a partidei de fotografiat. Primul lucru, îmi adun cardurile, care de pe unde sunt, de obicei în faţa calculatorului, din cititorul de carduri, le formatez si le pun în buzunarul de la rucsac dedicat numai cardurilor. Aici trebuie să sar puţin la capitolul "echipament" si sa mentionez ca este neaparat necesar sa ai un rucsac sau o geanta fotografica.

Eu am un rucsac in care in permanenta am ceva materiale de curatat obiective sau aparatul de fotografiat, baterii de rezerva cu adaptoarele pentru grip, pungi de plastic. De ce pungi ? Pentru că, de exemplu , iarna pozând afară, tot echipamentul se răceşte. Cand am terminat treaba afară, îl pun in pungi de plastic astfel cand intru la caldura sau in masina unde sunt mai multe persoane, împiedic condensarea vaporilor pe şi în echipament. Îl ţin aşa până ajunge la temperatura mediului. Mare atenţie când intraţi cu aparatul rece în bucătarie, unde se fierbe de obici tot timpul ceva!
Incarc acumulatorii daca este cazul si verific sa am tot timpul 6 baterii AA alkaline de rezerva. Le pot folosi si la blitz si la grip cu adaptorul de rigoare.
Servetele uscate, pensula de curatat praful si alte minunatii de curatat echipamentul. La noi in Dobrogea e mai tot timpul un praf de nu te vezi, sau ma mai prinde ploaia in barca sau stropi de la motor, mai am parte de găinaţ de pasăre când intru în colonii de păsări. Deci e bine de avut materiale de curăţat echipamentul.
Cand rucsacul este pregatit pe el pun binoclul ca sa nu-l uit la plecare.
2. Cum ne îmbrăcăm ? Multa lume nu dă prea mare importanta acestui lucru. Eu mi-am facut o "garderoba" cu haine cu care ies la fotografiat. Am avut in vedere sa ma simt bine in ele, sa tina de cald iarna, sa fie impermeabile la ploaie si sa fie toate de culoare kaki, verde închis, gri sau camuflaj. Cum unul din simţurile principale ale păsărilor este vazul, daca te îmbraci în roşu, alb, galben si ieşi la fotografiat păsări, vei descoperii ca pe acolo pe unde de învârţi tu nu găseşti nici fulg de pasare.

Cam acesta ar fi tipul de haine ce merg, cum vedeţi chiar şi o parte din obiectiv este camuflat. Când am commandat obiectivul am cerut şi camuflaj pentru el şi mi-au dat camuflajul de la alt obiectiv. Cum mi le-a adus cineva din SUA nu l-am mai trimis la schimb. Deci camuflarea este importantă, am văzut fotografi ce poartă cagule de camuflaj pe faţă. Eu n-am experimentat chestia asta dar probabil că merge odată ce se face.

3. Câţi mergem la fotografiat ? Mie îmi place singur. Asta e. Cand sunt singur merg unde doresc eu, stau cat vreau eu si fac totul de capul meu. Astea sunt avantajele. Dezavantajul, daca ti s-a umplut cardul te poti imprumuta, daca pierzi ceva, gashca incepe cautarea si sansele de gasire sunt mai mari. In caz de accident este cine sa te ajute. Exemplu: Acum cca 4 ani am plecat la 7 Tevi, langa Tulcea sa pozez Cicanitoarea neagra intr-un loc unde o gaseam mereu. Am ajuns cu masina la locul faptei, întâi am auzito cum ciocăne, apoi am vazuto. Eram încă în maşină pe drum. Drumul este pe coronamentul unui dig mare. Am coborat din masina, mi-am luat aparatul si binoclul de gat si am dat sa cobor taluzul din placi de beton. Dupa primul pas am alunecat si am cazut la baza taluzului unde erau ceva pietre. În cădere am vrut sa protejez aparatul asa ca am cazut în cotul stâng. Dupa ce mi-am revenit un pic din căzătură, am încercat sa mai pozez, dar simtind ceva cleios în mâneca stanga si cum durerea a inceput sa creasca m-am dus acasa să las echipamentul si apoi la urgente. Deci se pot intampla si de astea.

Când sunt doua persoane, înca este bine caci fiecare poate sa-si vada de treaba lui. Asa am iesit de cateva ori cu Cosmin Manci si am reusit cateva fotografii. Avantaj: mai imprumuti un card, un obiectiv, alea-alea de la partener, te mai sfatuiesti sau chiar te poate ajuta in caz de necaz.
Cand se iese cu familia si prietenii, rezultatele sunt minime.

Mai exista situatia cand te intalnesti cu cineva. In imaginea de sus sunt in padurea Babadag, cautam vipera cu corn şi am dat peste o pereche de belgieni. Am gasit doar pielea viperei si le-o aratam belgienilor.

Vipera era insa la 2 metri de noi în drum si se uita la noi. Evident, a fost prilej de adrenalina, poze, discutii, s-a facut seara si gata cu pozatul.
4. De unde pozam ? Poti fotografia si din sufrageria casei. Serios. Exista fotografi ce locuiesc în locuri mai retrase, au amenajat în gradina hranitoare pentru pasari, si din casa reusesc sa prinda imagini spectaculoase cu diverse pasari. Personal nu agreez acest gen de a fotografia pasari însă este bun pentru începatori sau atunci cand încerci diferite scule noi sau diferite reglaje. Eu m-am "distrat" fotografiind din dormitor pitigoii veniti la petul cu floarea soarelui, iarna, la fereastra apartamentului.
Aceşti doi piţigoi sunt fotografiaţi din dormitorul meu la un pet cu seminţe de floarea soarelui (prezentat în postarea despre pitigoi) se pot obţine imagini de genul acesta:

După ce iau o sămânţă, piţigoiul, în cazul acesta Piţigoiul mare (Parus major) se aşează pe o crenguţă în apropierea ferestri unde sparge sămânţa şi mănâncă miezul.

Cel mai mult imi place sa fotografiez din masina. Stau pe locul soferului iar pe locul din dreapta am rucsacul deschis si binoclul. Majoritatea pasarilor sunt mai tolerante la prezenta masinii decat la prezenta omului. Am facut astfel de fotografii pe Grindul Lupilor, pe lacul Saraturi, Murighiol, la Malcoci, Zebil si Victoria, prin jud. Valcea.

Aici avem un Bătăuş (Philomachus pugnax) fotografiat din maşina mea, pasăre care este destul de sperioasă daca te apropii pe jos.

Din barca. Toate pozele facute in coloniile Nebunu, Purcelu, Rosca Buhaiova, pe Matita Merhei si in general pe lacuri, evident sunt facute din barci sau salupe. O data pe an, cand nivelul apei o permite, intram cu barca in colonii. Aici tot echipamentul trebuie protejat caci ploua cu găinaţ sau peşte regurgitat de pui. Dificultatea consta in faptul ca subiecţii sunt ascunşi in vegetatie si trebuie tot timpul sa gasesti culoare prin care sa pozezi si munca contra cronometru caci totul se face in viteza spre a reduce timpul de stres asupra păsărilor. Însa si rezultatele sunt spectaculoase. În lacurile deschise, se poate poza relativ usor speciile mari, pelicani, lebede, cormorani, fara probleme deosebite.

Din avion, am pozat de cateva ori. Tipul acesta de fotografie se preteaza în special la peisagistica. Nu este o fotografie usoara. Daca fotografiezi prin fereastra avionului, rezultatele nu sunt din cele mai bune. Eu nu am intalnit avion cu o fereastra atat de curata si fara zgarieturi incat sa fac poze bune. Am zburat insa peste delta cu un model de avion de doua persoane, la care se putea deschide usa din dreptul pilotului. Astfel am pozat din cabina fara sa fiu afectat de curentul de aer, din dreptul pieptului pilotului. Am mai facut poze cu obiectiv mic printr-o fanta ce se deschidea intr-o fereastra. Aparatul trebuie insa tinut in cabina caci curentul este atat de puternic incat nu poti poza nimic nici macar numai cu obiectivul scos din cabina.

Cel mai frecvent mod de fotografiere este însa cel normal, din picioare sau şezut. Există locuri pline de păsări unde nu poţi intra cu maşina sau barca. La 7 Tevi si in Grindul Lupilor am fotografiat"din picioare". Există două tipuri de pozat din picioare.
Primul, care mie îmi place mult este cel "la pândă". Observ de departe tufişuri, boscheţi unde sunt păsări, merge mai ales la paseriforme. Mă apropii încet, cât mai discret şi mă aşez cu sptele rezemat de un trunchi de copac, astfel încât să am soarele în spate. La început 10-15 minute dispar toate păsările. Curând însă, încep să apară şi uneori chiar fac abstracţie de prezenţa fotografului.
Exemple: sfârşitul iernii este un prilej bun de pozat Ochiuboului sau Pănţăruşul (Troglodytes troglodytes). Era o zi însorită, primăvara dădea semne că se apropie, aşa că am luato spre 7 Ţevi. Încă din maşină, când am oprit motorul am auzit ţiuitul Pănţăruşului.

Se bucura de soarele dimineţii şi probabil se şi încălzea pe o crenguţă la cca. 100 m de coronamentul digului. L-am observat din maşină: avea un traseu cât de cât acelaşi, adică, se băga prin tunelurile din zăpadă, pe sub zăpadă, pe sub crengile şi tufişurile aflate la nivelul pământului. Apoi, pe o crenguţă la cca. 1,5 m de pământ, observa ce se mai întâmpla prin-prejur, mai scotea câte un ţiuit, ca lumea să ştie că el este acolo. Apoi, iar pe sub zăpadă şi crengi.

Este momentul când mă dau jos din maşină, cobor cu grijă taluzul digului (ştiţi ce am păţit tot aici când cu Ciocănitorul negru) şi mă apropii uşor de locul unde se agita voinicul Pănţăruş. Trebuie spus că această pasăre este de dimensiunea unei nuci. Când am ajuns la 30 de m de locul său, a ieşit din cotloanele pe unde bântuia. M-am lipit de un copac şi am rămas nemişcat până şi-a terminat recitalul şi s-a băgat iar sub zăpadă. A fost momentul când am ajuns în regatul său, la cca 5 -7 m de crenguţa de unde observa lumea din jurul său, m-am lipit cu spatele de un copac astfel încât să am soarele în spate.
Nu după puţin timp apare şi Pănţeruşul. Ezită, ceva este schimbat faţă de acum 3 minute. Stau nemişcat cu aparatul în dreptul feţii, încremenit. Îl observ prin obiectiv, aparatul focalizează şi clic, am facut prima poză. Nu insist ca să nu se sperie. Văzând că nu e nici un pericol, începe să-şi vadă de treaba lui, mai aruncă din când în când un ochi spre mine, vede că nimic nu mişcă, deci totul e OK. Ieşise pe undeva pe la 3,5 metri de mie, m-a luat şi pe mine prin surprindere, apoi s-a îndepărtat, şi-a facut numărul pe crenguţa-scenă şi apoi ce s-a gândit el ?

(Ce poză bună ar fi fost asta dacă nu erau ramurile din spate şi creanga din faţa păsării !). Deci ce se gândeşte Pănţeruşul meu ? ce/ar fi să investighez mai de-aproape ce este chestia apărută nu departe, în peisaj ? Şi deci începe să ţopăie din creangă în creangă spre mine. Eu am rămas încremenit cu aparatul la ochi, încercând să pozez când Pănţeruşul se mai oprea din ţopăit. La un moment dat aparatul nu mai putea focaliza, Pănţeruşul era prea aproape, sub 3,5 m (distanţa minimă de focalizare a obiectivului meu). A continuat să se apropie, a trecut prin dreapta mea la o jumătate de metru de mine, eu am rămas încremenit să nu-l sperii şi s-a dus undeva în spate. Am mai stat puţin nemişcat, deja mă dureau umerii şi spatele, aşa că uşor uşor m-am întors la maşină.
Ce păsărel minunat! Imaginea de deasupra este facută la 3,5 m, imaginaţi-vă o pasăre de dimensiunea unei nuci şi câte detalii se observă în acest portret. Ce pasăre minunată, plină de viaţă şi cred că nu greşesc dacă spun curajoasă. Şi are chiar şi un cântec foarte frumos. Sunt adevărate momente de încântare aceste clipe când mă contopesc practic cu natura, sunt ignorat de păsărime şi fac abstracţie de prezenţa mea.

A doua metodă, este bântuitul cu aparatul în mână şi rucsacul în spate, în căutarea subiectului de fotografiat. Nu prea îmi place. Rucsacul cu tot echipamentul în spate este destul de greu, mai am binoclu la gât, vara în Dobrogea este cald chiar şi dimineaţa iar eu am trecut de tinereţe. Uneori mai car un trepied sau luneta ornitologică... Este metoda ce o folosesc atunci când pozez păsări în zbor

ca acest Uliu porumbar (Accipiter gentillis).

sau mă apropii iarna de cârdurile de păsări ce iernează la noi

Ca în imaginea de mai sus unde avem Gârliţă mare (Anser albifrons), Gâscă de vară (Anser anser), Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis) şi ceva raţe sau

Lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), amestecate cu Gârliţa mare.

5. Unde fotografiem. Aici este de discutat. În mod normal fotografiezi pe unde te plimbi. Dar dacă vrei neapărat să fotografiezi păsări, sigur sunt anumite locuri unde ai şanse mai mari a le întâlnii decât alte locuri. Astfel, în locurile unde acestea cuibăresc, sunt locuri unde te duci la sigur. Coloniile de cuibărit sunt locuri de unde te întorci siguri cu fotografii interesante. Astfel, prigoriile, graurii, lăstunii de mal, pescăruşii, cormoranii cuibăresc în colonii. De obicei în aceste colonii cuibăresc mai multe specii, astfel de exemplu în coloniile de prigorii mai cuibăresc graurii, dumbrăvencele, vrăbiile de câmp şi aşa cum aţi văzut în postarea despre prigorii, şi cucuvele.

Aici avem o imagine dintr-o colonie de cormorani. Problema cu coloniile este că aici deranjăm prin prezenţa noastră păsările sau puii dacă aceştia au eclozat. De aceea nu e bine să ne apropriem prea mult de aceste locuri şi să nu zăbovim prea mult. De asemenea, coloniile sunt vremelnice, în general ţin primăvara şi o parte din vară.
Nu toate păsările se înmulţesc în colonii. Dacă vrei să fotografiezi anumite păsări trebuie să şti pe unde le întâlneşti şi când anume.
Mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori să plec croit să pozez o anumită specie şi să găsesc cu totul altceva. Aceasta fiind una din legile lui Murphy.
Locuri bune de pozat păsări sunt zonele verzi ale mănăstirilor, parcurile, locuri unde se perindă multă lume, nu deranjează păsările şi acestea sunt obişnuite cu oamenii. Poţi fotografia aici piţigoi, ţicleni, cinteze, măcăleandrii, ciocănitori, auşeli, sturzi, mierle, cojoaice şi probabil că lista e mult mai lungă. Astfel la Mănăstirea dintr-un Lemn din Vâlcea am pozat Mierloiul (Turdus merula) de mai jos,

iar pe turnul şi fereastra Mănăstirii Arnota din Vâlcea, am pozat Fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria) din imaginea de mai jos.

Acest Măcăleandru (Erithacus rubecula) din poza de mai jos l-am pozat în parcul din Govora, primăvara asta.

De multe ori cele mai neaşteptate întâlniri cu păsări se petrec atunci când eşti complet nepregătit sau ai cu totul alte preocupări.

6. Când fotografiem. Cred că mai uşor de spus ar fi "când nu fotografiem". Eu nu fotografiez mai deloc păsări vara. Păsările nu mai au penajul acela frumos, nupţial şi parcă nici lumina de vară nu mai este aceeaşi cu cea din celelalte anotimpuri. Poate fi doar o impresie dată de faptul că aici în Dobrogea verile sunt secetoase, bate mai tot timpul vântul şi deci în aer este permanent praf. Asta nu înseamnă că nu mai ies în zilele cu ceva nori, să văd dacă nu "pică" ceva bun de fotografiat. Cred că cel mai bun anotimp de pozat păsări este primăvara. Atunci păsările au cele mai frumoase culori, sunt mai puţin prudente preocupate fiind să-şi găsească un partener, vegetaţia nu este dezvoltată şi deci le poţi vedea mult mai uşor, temperaturile sunt plăcute, nu sunt ţânţari şi lumina este mult mai pură.
Apoi iarna când vin să ierneze la noi fel de fel de specii din nord. Apoi toamna.

Ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius) din imaginea de mai sus este făcută în apropierea Mănăstirii Celic Dere pe 2 ianuarie, într- splendidă zi însorită şi geroasă.
Ca moment al zilei, toată lume ştie că lumina de dimineaţă este cea mai bună, apoi dupămasa, deci când lumina vine oarecum din lateral. La prânz lumina cade prost, este foarte puternică şi chiar şi majoritatea păsărilor iau o pauză. Dimineaţa sunt însă foarte active, le poţi depista după cântec. La fel şi 2-3 ore dupămasa.

Asta nu înseamnă că nu profităm de oportunităţi. Poza de mai jos este făcută în octombrie 2010 pe la ora 13.30. din maşină. Mă îndreptam spre Cabana Luminţa din jud Vâlcea (minunat loc) şi la ieşirea din satul Ciunget, într-o grădină de la marginea satului, câţiva alunari făceau provizii de nuci. Nu mai văzusem până atunci Alunari (Nucifraga caryocatactes)

Cerul era însă acoperit, lumina nu prea era potrivită căci era un pic "contre-jour" noroc de nori căci astfel lumina era difuză. Alunarii îşi vedeau de treabă cu un ochi la nuci şi cu unul la maşina ce se tot fâţâia înainte şi înapoi, după cum se mutau şi ei.

7. Subiecţi preferaţi. Când vorbim de fotografiat păsări e clar că subiecţii sunt păsări. Numai că lumea păsărilor este foarte diversă, subiecţii sunt fel şi chip, unii mici alţii mai mari, unii greoi alţii mai zvăpăiaţi. Una e să fotografiezi pelicani şi alta e să fotografiezi paseriforme. Aşa cum parcă am mai spus, pelicanii se pot poza uşor, problema e să îi găseşti, s-au obişnuit destul de mult cu oamenii te poţi apropia cu barca uşor de ei şi se pot face poze minunate cu ei pe apă, pescuind, luându-şi zborul, în zbor, etc. Nu e chiar o aşa mare filozofie. Există însă şi păsări destul de măricele de care nu te prea poţi apropia. Culicul mare (Numenius arquata) este una din păsările de care nu am reuşit să mă apropii în fel şi chip. În România, căci am înţeles de la nişte olandezi, că la ei sunt foarte toleranţi cu oamenii. Deci subiecţii mei preferaţi sunt paseriformele.

Cele mai mari satisfacţii le-am avut pozând aceste mici păsărele, faptul că sunt frumos colorate, au un cântec splendid majoritatea, trebuie să le pozezi de la câţiva metrii, toate astea mă face să prefer de departe fotografierea lor. În imaginea de sus este Aşelul cu cap galben (Regulus regulus). Am petrecut cam trei ore minunate primăvara asta în aprilie tot la 7 Ţevi urmărind
acest minunat păsărel, agitându-se în sus şi jos pe crengile unui tufiş deasupra luciului de apă.

Dar nu era singur. Odată cu el mai mulţi Piţigoi albaştri (Parus caeruleus) ciuguleau de zor ceva deasupra apei, uneori intând chiar cu picioruşele în apă. Priviţi numai ce inspirată a fost natura când a ales combinaţiile de culori cu care a binecuvântat aceste mici făpturi. Stăteam rezemat de un stâlp de beton, soarele bătea din spate, era una din primele zile de primăvară mai călduroasă şi natura se dezmorţea. Mi-am umplut inima de bucurie, mai ales când am ajuns acasă şi am văzut pe monitor fotografiile realizate.

Nu mă pot abţine să nu mai postez câte o fotografie cu aceşti doi "voinici".

Închei aici prima parte a acestei postări. Voi continua ceva mai încolo să postez despre Cum fotograiem păsări, sunt puţin curios dacă interesează pe cineva treaba asta.
Ar mai fi de vorbit despre echipamentul folosit, ceva despre reglajele aparatelor şi chiar despre tipul de fotografie.

Va urma.

Tulcea 10 Octombrie 2011

PLIMBARE PRIN DELTA DUNARII

2011-09-26T21:18:00.063+03:00

Exista o serie de fotografii pe care nu am reusit sa le le pun in nici o postare, fie ca nu se incadrau tematicii, fie ca sunt facute dupa postare, fotografii ce cred eu ca merita vazute si comentate. De pilda, pozele ce le voi prezenta acum sunt fascute in doua iesiri in delta, ambele prin luna iulie, cand am insotit niste invitati ai administratiei sa viziteze delta, la o iesire si alta cand am iesit cu un prieten intr-o zi de sambata, pur si simplu la plimbare.

Despre Codalb (Haliaeetus albicilla) am tot scris aici, e o pasare care in general pleaca imediat ce are contact vizual cu tine. Majoritatea pozelor cu codalb le am in zbor sau pui la cuib, asa cum probabil ati vazut in postarile Codalb I, II, II si IV. Aceasta poza am facuto pe canalul Sontea, dis de dimineata, dupa un cot al canalului, am dat de acest codalb care se incalzea la soarele diminetii. Aici trebuie sa fac o paranteza. Una din regulile de baza ale fotografiatului pasarilor este sa ai aparatul pregatit inainte de a te urca in barca sau masina. Cred ca urmatoarea postare a mea se va intitula "Cum sa fotografiem pasari", unde am sa prezint din experienta mea fara a avea pretentia ca stiu tot si detin adevarul absolut. Evident, eu nu aveam aparatul pregatit, si am facut cca 12 poze cu acest codalb cutimpul de 1/30 parte din secunda la un obiectiv de 400 mm. Orice fotograf stie ca ar fi trebuit sa pozez cu minim 1/400 mm. Si deci o singurta poza mi- iesit ca lumea. Asta. Dupa ce a zburat codalbul, amverificat apoaratul, mi-am adresat cateva "felicitari" in gand si apoi am facut reglajele corespunzatoare.
Odata intrati pe lacul "....." (multi ma cearta pe blog ca spun locurile unde se gaseste cutare lucru sau cutare pasare, dand astfel ocazia celor mai putin educati cu natura sa braconeze sau sa strice. O fi bine ? O fi rau ? Va rog sa va exprimati opiniile) unde suntem intampinati de Chira de balta (Sterna hirundo), pasare destul de comuna care pescuieste plonjand in apa dupa pestisori.
Corcodelul mare (Podiceps cristatus)cand vrea sa zboare, fuge pe apa asa cum fac pasarile mai grele ca lebedele. Pasare ce se hraneste cu peste pe care-l prinde scufundandu-se dupa el.
Eretele de stuf (Circus aeruginosus) este un alr rapitor comun in delta, mult mai numeros si mai mic decat Codalbul. Asa cum spune si numele lui, zboara pe curentii de aer deasupra stufului, la cca. 8-15 m. si se lasa brusc in stuf acolo unde gaseste o prada potentiala.
Lebada de vara sau Lebada muta (Cygnus olor) este una din pasarile ce le pozez rar si numai in ocazii mai speciale precum este o mama cu puii ei. Aud pe la televizor crainici/e ce transmit ca pe lacul cutare au venit lebede si se hranesc cu pestisori. Gresit, lebada este striv vegetariana, se hraneste numai cu vegetatie de pe fundul lacurilor. De aceea o vedem frecvent pe apa cu fundul in sus si capul sub apa.
Cea mai raspandita pasare din delta, alaturi de lisite este Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo). Cel mai frumos lucru la cormorani este culoarea ochilor.
Aici se poate vedea un stol de cca 4.ooo de cormorani pe intinsura Musura. Cormoranii se hranesc intr-adevar cu peste.
Aici se vede cum o mama isi hraneste puii, practic acestia isi baga capul in gatul mamei pina scot un pestisor.
Uneori pestisorul prins cu atata truda de parinti, este refuzat de pui. Va fi insa mancat de ciori si cotofene, nelipsite in coloniile de cormorani.
Intr-o colonie de cormorani convietuiesc insa mai multe specii intr-un singur copac. Aici se vede cuibul de Starc lopatar (Platalea leucorodia), langa unul de cormorani, in planul doi unul de Starc cenusiu. Frecvente mai sunt cuiburile de Starc galben si de Starc de noapte.
Am zis sa nu mai pun nici pelicani pe blog, poza asta insa prezinta doi ciulini de balta agatati de penele pelicanului, am vazut de altfel si lipitori calatorind astfel. Daca tot am ajuns la pelicani
am zis sa pun si un portret de pelican, poate ca multi nu au vazut de aproape asa ceva.
Un Starc cenusiu (Ardea cinerea) pe care l-am pus aici numai pentru ca apare destul de rar in postarile mele, este destul de frecvent si merita vazut si el.
Asta este o poza interesanta. Se spune despre pisici ca nu suporta apa. Iata ca Pisica salbatica din Delta Dunarii s-a adaptat conditiilor de aici. In poza este un pisoi ce-si urma mama si fratele pe langa o Egreta mare (Egreta alba).
Pana am intors salupa si ne-am apropiat, pisoiul (in stanga imaginii) a ajuns in stuf langa mama si fratele lui.
La pranz, am tras salupa la mal si mancam niste sandvisuri. Din stanga noastra de la cca 2 m. a intrat in apa un bizam care s-a oprit pe apa in fata noastra la cca 3-4 metri, rodea ceva si s uita la noi. A repetat figura de 5 ori, am avut timp sa scot aparatul din rucsac, am schimbat si obiectivul si l-am fotografiat de cateva ori.

Asta este, orice iesire in delta este prilej de a vedea fel de fel de minunatii ale naturii. Este valabil pentru cei ce au timp si rabdare sa stea, sa priveasca si sa asculte. Ochi sa ai si rabdare. Oare ce se poate vedea si intelege din delta in goana celor cel putin 120 cai putere ai salupelor de fite ? Ce rost are sa te dai mare bengos in ochii unor biete lisite speriate ? Nu o sa inteleg niciodata.
<

PRUNDARASUL GULERAT MIC - (Charadrius dubius)

2011-09-24T20:01:00.027+03:00

Merita sa scriu cateva cuvinte despre aceasta minunata pasare. Prundarasul gulerat mic.
Putina lume il cunoaste. Asa cum sugereaza si numele sunt sanse mari sa il intalnim pe zonele de prundis in apropierea apelor. In Ungaria l-am vazut intr-o cariera de pe un brat al Dunarii.

Cum ungurii nu prea au munti, extrag pietrisul necesar constructiilor din cariere pe malul Dunarii. Acolo cuibarea prundarasul nostru fara a fi deranjat de fadrome si camioane.
De fapt este o pasare destul de sociabila, am vazut0 in compania fugacilor si fluierarilor, ca in imaginea de mai sus. Prundarasul este cel din stanga.
Deoarece este o specie ce se intalneste cam pe tot parcursul Dunarii, a fost aleasa prin proiectul DanubeParks sa fie monitorizata printr-un proiect pilot, pe intreg traseul Dunarii, ca specie indicator al starii de "sanatate" a ecosistemelor riverane. Am sa revin asupra rezultatelor monitorizarii ceva mai jos.
Prin iunie apar puii. Destul de greu de depistat daca stau nemiscati. De mici sunt inzestrati cu picioare de buni alergatori.
Fuga este primul mijloc de aparare. Va asigur ca in ciuda dimensiunilor mici, este un bun alergator. Dupa ce se indeparteaza de intrus,
se face una cu pamantul. Camuflajul este perfect. Poti sta la 1 m de el fara sa-l vezi. Sta incremenit pana pleci.
Adultii se remarca prin inelul galben in jurul ochilor. E o pasare foarte frumoasa si relativ usor de fotografiat mai ales din masina. Prin proiectul mai sus amintit, in lunile mai si iunie au fost monitorizate malurile Dunarii din dreptul Silistrei, malul romanesc, Dunarea Veche la est si vest de insula Mare a Brailei si a Ialomitei si Bratul Sf, Gheorghe din delta.
Este clar ca la noi, spre deosebire de Ungaria, acolo unde sunt activitati umane, nu gasesti prundaras. Unde traficul de nave este mare, unde sunt pascute si adapate animale pe malul Dunarii, in apropierea oraselor mari ca Tulcea si Galati, nu sunt prundarasi.
Prefera meandrele Dunarii necirculate de ambarcatiuni si locurile cu intinsura. Au fost gasite cam 14 locuri de cuibarit pa tot traseul mentionat. In noiembrie aflu datele de la celelalte parcuri din proiect. Sunt curios ce rezultate au.
Este si un bun subiect de fotografiat pentru iubitorii de pasari. Asa cum spuneam este destul de tolerant cu masinile, si are momente cand sta nemiscat, cand poate fi fotografiat foarte usor.
Faptul ca am colegi ce lucreaza in alte servici in cadrul rezervatiei ce nu stiau mai nimic de aceasta pasare, m-a determinat sa scriu aceste cateva randuri. eu de cate ori o intalnesc, nu ma pot abtine tentatiei de a o poza. Fiind o pasare frumoasa si destul de discreta va invit sa o admirati in fotografii si daca aveti noroc si rabdare, pe viu pe prundisuri.

VIZITA IN AUSTRIA

2011-09-11T21:12:00.109+03:00

< Rezervatia Biosferei Delta Dunarii face parte dintr-o retea de arii protejate cu iesire la Dunare reunite intr-un proiect denumit DanubeParks. Toate actiunile vizand codalbul prezentate pe acest blog, au fost intreprinse in cadrul acestui proiect. Desfasurat pe mai multi ani, acest proiect include si organizarea unor manifestari traditionale dintr-o tara participanta la proiect. Anul 2011 a fost anul Romaniei. Deci, pe 2 septembrie impreuna cu cativa colegi, ne-am suit in avion si hai in Austria cu destinatia finala Parcul National Donau-Auen cu sediul la Orth.

Suntem cazati in aceasta pensiune, curata si sobra in localitatea Untersiebenbrunn ceea ce se traduce, Subsapte izvoare, situata la cativa kilometri de Orth.
In acest castel este sediul Parcului National Donau-Auen in localitatea Orth.
Castelul are o curte interioara unde se vor desfasura toate manifestarile traditionale romanesti.
In prima zi, dupa ce ne-am cazat la pensiune, am participat la Orth la discutii referitoare la continuarea proiectului DanubePrks in anii viitori.
Masa de seara am servito in Castelul Eckartsau ce apartine de parcul Donau-Auen.
Castelul este si restaurant si muzeu ce se viziteza. Noi am servit masa cu un ochi in farfurie si cu unul la frumusetile locatiei.
Pe vremuri castelul era locul unde se organizau principala distractie de pe atunci - vanatoarea. Toate sculpturile si picturile au scene de vanatoare cu zeita Diana.
Etajul castelului se viziteaza, prezinta camerele mobilate
salile de dans, de primire a oaspetilor, dormitoarele cu mobila originala.
Castelul a fost construit la 1720 si este inconjurat de o padure minunata.
Tot la etaj dar in corpul opus salii de restaurant, sunt salile cu trofeele de vanatoare.
Castelul fiind destul de mare, ne-a prins ora 11 seara vizitand castelul. A doua zi dimineata am avut in program o vizita in Viena.

Vizita inceputa in centrul orasului, pe langa un brat/canal al Dunarii care nu trece prin centrul orasului.
Am inceput vizita la cea mai veche biserica din oras, secolul XI, unde de altfel nu se mai oficiaza.
Ghid ne-a fost un coleg de la parcul Donau-Auen, dezavantajul fotografului este ca in cautarea sa permanenta a unghiurilor cele mai fericite, pierde explicatiile date de ghid. Mentionez ca fotografiile din Viena vi le prezint facute in tehnica HDR .
Domul Sf. Stefan este impresionant. Nu este inca terminat. Austria nu mai aloca fonduri pentru construirea sau continuarrea constructiilor de biserici sau catedrale, toate fondurile se duc pe conservarea celor ce le au.
Interiorul domului este protejat de vizitatori printr-un grilaj, asa ca nu am putut face detalii.
Nu puteam rata statuia lui Goethe, asociez mereu numele lui cu ultimile sale cuvinte : "Lumina, mai multa lumina". Se referea evident la educatie. Cuvintele lui arata ce bezna este prin liceele noastre.

Cladirea Parlamentului din Viena.
City tourul vienez.
Palatul prezidential, am intrat in curtea lui fara a fi intrebat de cineva ce caut pe acolo. Nu Spp, nu paza, nu politie. De ce oare ?
Detaliu de pe cladirea Parlamentului.
Statuia lui Mozart in parcul central. Nici nu stim cum s-a facut ora de intoarcere la Orth.

Dupa pranz, pentru "asezarea mancarii" am avut in program

o excursie cu barcile pneumatice pana la Bratislava.
Cu ateva mici popasuri unde gazdele noastre ne mai povesteau cate ceva despre lunca Dunarii.
Dupa doua ore si ceva de vaslit destul de lejer caci aici viteza Dunarii este destul de mare si practic barcile au fost duse de curent, se vede in zare Bratislava.
Fiind sambata dupamasa, slovacii sunt cu mic cu mare in strada, la bere.
Un ghid ne-a purtat prin locurile interesante al Bratislavei,
aici esra un concert de jazz in aer liber,
aici teatrul natinal unde juca "Micul Print",
Bratislava a fost scurt timp si capitala Austr0-Ungariei,
din loc in loc sunt statui ghidushe.
Dupa vizita Vienei, vaslit pe Dunare, vizitat Bratislava, cam mult pentru o zi.
Alta statuie ghidusha, un paparazzi.
Seara am servit masa intr-o berarie, felul unu un fel de crema de usturoi in paine, pe care nu l-am putut manca. Felul doi, friptura cu varza cu chimen, ce a reabilitat bucatarul
Duminica dimineata ne indreptam spre Orth penrtu sarbatoarea propriu-zisa. Pe camp tocmai se recoltasera dovleceii. Am si servit o supa/crema de dovleac foarte buna.
Si astfel in curtea castelului sa dat startul serbarii. Aici fiecare parc natural a gatit mancarea sa traditionala. Noi am facut un bors de peste, evident.
Ansamblul Baladele Deltei i-a lasat cu gura cascata pe austrieci.
Au prezentat dansuri din Dobrogea dar si din alte zone ale tarii.
S-a dezvelit o "statuie" a unui morun, sora cu cea inaugurata la Tulcea, facuta din fibra de sticla.
Exista astfel doua statui, una mai aproape de izvoarele Dunarii si alta la varsare, ca omagiu adus acestei specii aproape disparute in Dunare.
Pregstirile sunt in toi, in planul indepartat se poate observa o scara exterioara. Ea duce la etajele 3 si 4 unde a fost organizata expozitia fotografica cu cele 34 de fotografii facute in delta.
In timp ce colegii mei pregateau jos mancarea si standul nostru, eu cu Nicu Bahaciu, am rearanjat expozitia foto prin adaugarea ultimilor 12 fotografii. In planul indepartat Franz agata noile poze.
Despre tehnica de prindere a fotografiilor pe perete, deosebit de usoara si ingenioasa voi vorbi probabil in alta postare.
Cateva imagini din expozitie.
Expozitia tine pana in noiembrie cand va fi adusa la Tulcea
si probabil va fi expusa si la noi.
Aici este Beniamin, fixand ultima fotografie. Toata reorganizarea si aranjarea pozelor a durat cam doua ore.
de sus de la fereastra expozitiei, am surprins activitatile de jos.
Am o mare admiratie pentru dansatori si orchestra care au fost sufletul sarbatorii de la 10 dimineata pna la 18 seara, cu mici pauze.
Publicul autohton a stat pana la sfarsitul programului.
Din cand in cand, reprezentanti ai parcului Donau-Auen prezentau fauna parcului
uneori apeland la "ajutorul" publicului spre o mai buna explicatie.
Tot respectul pentru orchestra ce a intretinut atmosfera
si tanara lor solista de muzica populara.

Dupa ora 18 la ora la care oficial s-a incheit programul, toti reprezentantii parcurilor din proiectul DanubeParks am participat la un workshop constand in terminarea excedentului de mancare, la asanarea tuturor rezervelor de lichide provenite din regiunile diverse pe unde trece Dunarea.
Si, ciudat, tuturor ni s-a dezlegat limba, cu totii vorbeam si intelegeam romano-germano-sarbeasco-ungureasca-bulgaro-slovaca si s-a concluzionat unanim ca proiectul trebuie sa continue.

Va continua.

DESPRE VARUIT

2011-08-05T15:14:00.036+03:00

Există un moment în viaţa fiecărui bărbat când trage linia şi face bilanţul realizărilor sale, al lucrurilor nereuşite şi a ceea ce ar mai vrea să facă. Aşa am facut eu zilele trecute. La capitolul nerealizări şi lucruri ce aş dori să le fac este VĂRUITUL. Nu am văruit niciodată. Mi-au fost mereu mari necunoscute tainele amestecului apă/var (stins sau nestins), proporţiile amestecului cât şi modul de aplicare măiastru. În tinereţea mea se folosea bidineaua, scula ce a ajuns şi în folclorul de cartier. Astăzi însă avem trafaletul, termen ce, nu-i aşa, ne duce cu gândul la o unealtă cu obârşie franţuzească. Deoarece una din camerele apartamentului cerea cu disperare promovarea din rangul de magazie/depozit/uscător/refugiu/debara/cramă, la cel de cameră de dormit. Am ajuns deci zilele trecute la un moment de răscruce. Trebuia să mă decid, voi vărui eu sau iar apelăm le Nea Cutare care cere cât nu face pe o astfel de lucrare. Orgoliul meu de om şcolit la oraş mă îndemna să accept provocarea, căci ceea ce poate să facă Nea Cutare, ar trebui să pot face şi eu. Raţiunea însă , pe de altă parte, mă îndemna la prudenţă căci e ştiut faptul că oricât eşti de bun în teorie, practica te omoară. Aici trebuie să precizez că în luarea deciziei finale a contribuit şi nişte palincă primită de la colegul meu Raţ Ion din Supur, să-i dea Dumnezeu sănătate, palincă ce mi-a deschis ochii şi mi-a dat curajul să abordez problema bărbăteşte.
Prima parte a abordării a constat în intrarea pe internet spre a afla cum se văruieşte astăzi. Evident, forumul ce speram să mă lumineze s-a dovedit a fi o miştocăreală la adresa celor ce nu ştiu să văruiască. Ca în majoritatea forumurilor româneşti, dacă o persoană cere sfatul concetăţenilor într-un anumit domeniu, devine ţinta a fel de fel de miştouri şi critici din partea "specialiştilor" din acel domeniu. Ca atare, m-am lăsat păgubaş.
A trebuit deci să apelez la sfaturile celui care cu ani în urmă mi-a văruit apartamentul.
Prima fază constă în procurarea celor necesare văruitului.

Atrebuit deci să cumpăr o perie aspră, o pensulă pentru dat cu var pe la colţuri, trafaletul cu cădiţă unde se pune varul preparat pentru văruit, scoci din hărtie, un băţ de amestecat în var, gled pentru astupat găurile, şpaclu. E bine să aveţi şi un ventilator .
Am apelat deci la toate pliantele/reclame ce le găsesc în cutia poştală, de dimensiuni mai mari, cu care am acoperit fereastra, caloriferul,
tocul de la uşă după ce în prealabil an scos uşa cu totul. Se acoperă cu punguliţe mici prizele şi pragul. A trebuit să apelez la vechea mea colecţie "Caţavencu", singurul ziar ce-l mai ţin prin casă.
Am preparat o pastă de gled astfel: se pune apă de cca un centimetru într-un mic vas, funcţie de cât gled dorim să preparăm. Peste apă se toarnă praful de gled şi se amestecă continuu până se obţine o pastă ceva mai moale ca plastelina. Cu şpaclul şi cu mânuţa se umple găurile cu amestecul de gled, găurile de la corniză şi de la locurile pe unde intră în cameră ţevile de calorifer.
La folosirea scociului de hârtie e bine de folosit un cater şi o foarfecă, mai ales când vă apucaţi singur de treabă. Nu îndreptaţi ventilatorul spre locul unde puneţi scoci căci vă umpleţi de nervi.
După ce aţi acoperitcu ziare tot ce se poate murdări, aveţi voie să vă îmbărbătaţi cu un ţoi de pălincă. Apar primele semne ale bucuriei lucrului bine făcut.
Se întinde pe jos folie de polietileă/ziare pentru protecţia parchetului. Se acoperă şi lustra cu o pungă mare de la Carrefour sau Leonardo. Deoarece nu este indicat văruitul peste gledul neuscat, se perie bine cu o perie aspră zona ce urmează a fi văruită în prima etapă. Deoarece eu am avut doar două găuri astupate la fosta corniză, am periat aproape toată camera mai puţin zona cornizei. Mai aveam cca 3 kg de var lavabil, peste care am turmat cca 100-150 ml de apă, deci foarte puţin şi amaamestecat bine . Apoi am turnat câte puţin var astfel preparat în tăviţă şi l-am aplicat mai întâi pe tavan. Trebuie specificat că, deoarece pereţii camerei nu au fost foarete murdari, nu a fost necesară o spălare prealabilă sau aplicarea de amorsă. Chestia asta se dă în camere unde s-a fumat mult sau în bucătării. Eu am spălat doar zona cornizei, deasupra caloriferului unde pereţii mi s-au părut mai negrii. Se procedează astfel: Într-o găleţică se pune apă şi detergent cât să nu facă spumă. Cu o cârpă/burete inmuiat în apa cu detergent se spală locul murdar şi imediat cu o cârpă cu apă curată se şterge din urmă. Nu trebuie să rămână apă cu detergent pe perete.
Deoarece când se dă cu trafaletul pe tavan mai cad stropi de var, e bine să aveţi pe cap o cepilică sau un coif de ziar. de asemeni pe corp punţi haine mai vechi, ponosite.
După ce văruiţi, puteţi ataca al doilea ţoi de palincă. Deja inima palpită de bucuria lucrului bine făcut. Aşa arăta camera după văruit şi scosul ziarelor de pe tocărie.
A două zi am văruit zona din jurul cornizei unde se uscase gledul pus cu o zi înainte.

După încă trei zile camera arăta aşa:
Lucru, evident, stropit cu încă un ţoi de pălincă, spre a cinsti lucrul împlinit.

Nu am amintit de febra musculară de după acţiune. De fapt, cel mai nasol nu e văruitul cât mutatul lucrurilor, acoperirea lor cu hârtie, chestiile astea conexe.
Una peste alta, lucrul a ieşit bine.
Când tocmai ajunsesem la concluzia asta, Vio, soţia mea zice:

TREBUIE SĂ VĂRUIM ŞI HOLUL.

CODALB V

2011-05-16T09:44:00.099+03:00

Scriu din ce in ce mai rar. Nu am dispozitia necesara de a avea "chef" sa scriu. Ultimile evenimente prin care trec bugetarii mi-a tait orice pofta de a mai posta pe blog. Voi continua totusi povestile cu codalbi.
Nu am reusit sa capturam nici un adult pentru a-i monta pe spate un emitator satelitar, asa ca am fost nevoiti sa asteptam pana ce puii ajung la dimensiunile adultilor.

In padurea Letea, Costel Lupu ne-a semnalat prezenta unui cuib de codalb cu doi pui. Padurea Letea este cu totul speciala, este din primele arii protejate din Romania, nu are o structura compacta, este mai degraba constituita din palcuri mari de copaci, separate de dune de nisip.

Localnicii le numesc "hasmace", avem astfel Hasmacul Mare, Hasmacul lui Omer, etc. Dupa infiintarea Rezervatiei Delta Dunarii, padurea a fost ingradita cu un gard de sarma, pentru a fi protejata in special impotriva vitelor. Astazi gardul a disparut pe distante destul de mari,

in felul acesta vitele si caii localnicilor pasc in padure. Peste tot se poate calca in balega de cal sau vaca. Pasunatul in padure nu este deloc prielnic dezvoltarii si evolutiei padurii.

Fiind un loc destul de linistit, codalbii au ales sa-si construiasca aici cateva cuiburi. Unul din ele are doi pui de toata frumusetea.

Copacul ales pentru construirea cuibului este destul de greu accesibil, desi nu este in apa si urcatul la el ne-a dat ceva bataie de cap. Cel care s-a chinuit efectiv sa ajunga la cuib este Vasile,

ornitologist la Institutul de Cercetare Delta Dunarii, cu care avem o colaborare pe proiectele legate de codalbi. Bine echipat si instruit la colegii nostri din Ungaria, Vasile a reusit sa ajunga la cuib.

Prima tentativa de ascensiune a fost facut cu niste scoabe legate de laba piciorului. Datorita scoartei foarte tari a copacului si a diametrului destul de mare al trunchiului, aceasta metoda nu a functionat.

Pana la urma ascensiunea s-a facut "In corzi", pana sub cuib.

Am apreciat inaltime copacului la cca 24-26 de metrii, pozele sunt facute cu teleobiectivul ce da senzatia de "aproape".

Aceasta fotografie da o imagine a inaltimii la care este cuibul si a dificultatii ascensiunii.

Totusi, incet-incet, indrumat mult de jos, Vasile reuseste sa se apropie de cuib.

Cat timp Vasile s-a chinuit cu urcatul, am mai tras cate o raita prin apropiere. Cam aceasta este imaginea unui hasmac. Vanturile ce bat aici mai tot timpul anului in Dobrogea, temperaturile

destul de mari din timpul verii si precipitatiile destul de putine, mai ales vara, fac ca speciile de copaci din padurea Letea sa arate oarecum diferit fata de cele din padurile de munte unde au precipitatii din belsug si temperaturi ponderate. Aspectul contorsionat al arborilor sugereaza
o dezvoltare privata de abundenta elementelor necesare unei cresteri normale.

Dunele sunt partial intelenite cu o vegetatie ierboasa destul de saraca, in ciuda faptului ca la

momentul cand au fost facute fotografiile, tocmai se incheiase o perioada de cateva zile ploioase.

La adapostul padurii insa, vegetatia se dezvoltase destul de bine si am fost placut surprins sa

gasesc aici, pe langa cateva mici aglomeratii de ciuperci, o floare foarte draga mie si care o astept

in fiecare primavara - lacramioara.

Intre timp Vasile a ajuns sub cuib si cauta o pozitie cat mai adecvata pentru prinderea puilor de codalb.

Cu ocazia montarii emitatoarelor pe partea dorsala a pasarilor, le sunt prinse si cate un inel, culoarea verde/aluminiu indicand faptul ca s-au nascut in Romania.

Scula folosita pentru capturarea puilor este un minciog de pescar.

In cuib puii stau culcati pe burta, nemiscati, aceasta fiind pozitia lor defensiva. Arma lor de aparare nu este pliscul lor puternic, cum s-ar crede, ci ghiarele deosebit de lungi si ascutite.

Puii sunt manevrati destul de usor, nu opun rezistenta si iata ca primul este coborat cu ajutorul unui saculet ce este preluat de dl. Marinov Mihai jr., ornitolog la I.N.C.D.D.D. Tulcea.

Cu ajutorul d-lui dr. Kiss Botond, de la aceeasi institutie, puiul de codalb este cantarit, masurat si analizat d.p.d.v. al starii generale.

Intre timp, ceilalti membrii ai echipei, in imaginea de mai sus respectiv dl. Attila Sandor, pe care l-am mai prezentat pe blog la postarea "Bubo bubo", pregatesc inelele si emitatoarele satelitare.

Puii de codalb au fost neasteptat de "cuminti", sincer sa fiu ma steptam la falfaituri de aripi, pene si fulgi peste tot, chiraituri.

Nu a fost nimic din toate acestea. Spre a-i micsora pe cat posibil stressul, pe capul puiului se pune un capison din piele ce-l impiedica sa mai vada. De asemenea, echipa s-a miscat repede si in tacere.

Desi sunt pui, si asa le voi spune in continuare, ei sunt de dimensiunile unor adulti, poate chiar ceva mai mari. In cazul nostru, ambii pui erau de peste 5 kg. si intr-o conditie fizica foarte buna.

De asemeni am remarcat faptul ca niciunul nu avea paraziti. Se pare ca cei doi pui erau un mascul si o femela. Conditia fizica si sanatatea buna sunt conditii esentiale pentru supravietuirea puilor in perioada cand nu vor mai fi hraniti de parinti. Este un moment delicat, caci ei pierd sursa de hrana asigurata de parinti si nici nu au experienta si dibacia in capturarea prazii astfel ca numai o stare generala foarte buna le permite sa treaca peste acest moment crucial in viata lor.

Asa cum spuneam, principala lor arma sunt ghearele. Imaginea cred ca este elocventa. Sunt deci inelati cu aceste inele de dimensiuni destul de mari pentru a putea fi observate cu binoclul. Se va cunoaste astfel tara unde s-au nascut si anul.

Asa arata transmitatorul ce s-a fixat pe dorsala fiecarui pui. Este alimentat de la mici baterii solare si se prin pe spatele pasarii cu un ham.

Cu superglu au fost lipite nodurile spre a nu se desface.

Cam asa arata un codalb cu emitator pe spate.

Attila incurajeaza codalbul sa dea din aripi verificand astfel ca hamul sa fie bine prins si sa nu incomodeze la zbor pasarea.

Aceleasi proceduri s-au repetat si cu al doile pui. Aici dl. Mihai verifica prinderea corecta a hamului.

Puii au fost suit inapoi in cuib. Dupa cca o saptamana am avut primele date trimise de emitatoarele satelitare. A parasit cuibul primul pui, apoi si cel de-al doilea dar nu s-au indepartat prea tare de cuib. Noaptea se intorc si dorm tot amandoi in cuib. In septambrie voi primi informatii mult mai detaliate despre ei. Pana acum nu se stia ce se intampla cu puii de codalb din Delta Dunarii. An de an ei s-au nascut, au crescut, au zburat fara sa stim unde pleaca si de ce numarul de codalbi din delta nu a crescut in timp. Poate cu acest proiect vom deslusi cate ceva din necunoscute.

BUBO BUBO

2011-01-25T20:56:00.093+02:00

Din nou despre Codalb, Codalb cu "c" mare. Privind această fotografie ne dăm seama de măreţia acestei păsări. I-am auzit ţipătul şi mi-a rămas în memorie sunetul produs de fâlfâitul aripilor sale când s-a lăsat pe un cuib aflat la 15 metri înălţime în copacul sub care stăteam.

Prin proiectul DanubeParks mă ocup din partea Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării de monitorizarea Codalbului prin telemetrie satelitară.

Pe scurt, pe corpul a doi Codalbi se montează câte două emiţătoare care ne transmit date despre traseele parcurse de Codalb şi alte date. În imaginea de mai sus avem un astfel de emiţător. Pentru a monta însă aceste emiţătoare, trebuiesc prinse păsările. Lucrul ăsta nu se face deloc uşor, mai ales când doreşti să o faci fără a chinui, stresa sau chiar periclita viaţa acestor păsări.

Anul trecut s-a început şi inelarea Codalbilor din Delta Dunării urmărindu-se şi inelele de la alţi indivizi ce migrează din nord în deltă. Una din metodele cele mai uzitate de urmărire a inelelor este observarea la hrănitori.

Astfel, tot anul trecut, în zona Maliuc s-au construit două hrănitori în apropierea cărora s-au construit şi ascunzători din care să se facă observaţiile. Fotografiile d-lui Kiss ne arată cum au fost transportaţi cu barca maldării de stuf,

cum s-a construit scheletul adăpostului,

şi adăpostul terminat. Aici este intrarea situată în spatele adăpostului . Datorită

numeroaselor vite ce pasc în zonă, între timp s-a mai construit un gard de protecţie împotrtiva vitelor. Aici este parte din faţă, îndreptată spre hrănitoarea propriu-zisă, prevăzută cu o mică fereastră.

Aici am încercat să capturăm un Codalb, folosind o momeală ce să atragă Codalbul. Metoda cea mai folosită este cea folosind drept "momeală vie" - pe

Bubo bubo, adică Buha. Numele ei este Bago, este de la Grădina Zoologică din TG. Mureş şi a fost adusă în scopul mai sus amintit de dl. Attila Sandor.

În imaginea de mai sus, dl Attila Sandor (în stânga) şi dl dr. Kiss Botond construind împrejmuirea din plase ornitologică. Se lucrează în felul următor: pe un suport se pune o buhă, de jur împrejur se face o împrejmuire din plasă ornitologică, în trei laturi, pe suporţi de aluminiu, la cca. 2,5-3 m

înălţime. În imagine dl Kiss şi dl Istvan Leszay, asistentul d-lui Attila. Ciorile şi ceilalţi răpitori de zi nu suportă prezenţa buhăi în zona lor şi o atacă. În general atacul îl încep ciorile, care sunt mai numeroase şi acoperă suprafeţe mari. Dacă o cioară s-a prins în plasă, începe să ţipe şi vin în ajutorul ei alte ciori, care la rândul lor măresc gălăgia. Codalbul sau alt prădător diurn crede că ciorile se bat pe mâncare şi vin să vadă care e situaţia. Vazând însă buha, încearcă să o atace şi se prind în plase.

Cam aşa arăta Bago după o călătorie cu maşina dl la Tg. Mureş la Tulcea, după una cu şalupa de la Tulcea la Maliuc şi de la locul nostru de cazare din Maliuc transportată într-un sac la hrănitoare. Are o faţă puţin cam dezorientată.

Dar, puţin mângâiată de Attila, după ce ne-a trecut în revistă pe fiecare, a devenit o adevărată

buhă, pasăre de o frumuseţe extraordinară. Să nu credeţi cumva că fiind de la grădină zoologică este blândă. Nu doresc la nimeni să aibe de-a face cu ghiarele ei.

Ghiare de adevărat prădător. Cine a intrat în aceste gheare are şanse mici de a scăpa viu.

Deci Attila a fixato pe Bago pe suport legândo cu o sfoară de cca 60-70 cm. lungime, spre a-i da posibilitatea să se apere în cazul unui atac.

Cam aşa arăta împrejmuirea făcută cu Bago la mijloc.

Iar asta este o fotografie făcută din adăpostul de stuf, cu obiectivul meu de 400 mm.

Distanţa reală de la adăpos pînă la buhă se poate vedea în imaginea de sus. Toată acţiunea se desfăşoară într-o incintă piscicolă, pe diguri între bazine de apă.

Imagine din interiorul ascunzătorii, pe unde trebuia să urmărim ce se petrece afară.

Bago stă liniştită pe suportul său, urmărind cu interes ce se petrece de jur împrejur.

Aşa cum ne aşteptam, ciorile au început să dea ocoale şi să cârâie ameninţător. Bago, cu ochii după ele.

Pe cât de repede au venit, tot aşa de repede şi-au pierdut interesul şi au plecat fără să atace.

Bufniţele sunt nişte păsări extraordinare. Vîzul şi auzul foarte dezvoltate le ajută să vâneze noaptea. Ochii sunt foarte mari iar globul ocular nu se roteşte. Acest lucru este compensat prin capacitatea bufniţelor de a-şi roti capul peste 180° în ambele direcţii. De asemeni frecvent clipesc numai dintr-un ochi.

Pupilele sunt foarte sensibile la cantitatea de luminădin mediu. Astfel ochiul situat în umbră are pupila mai mare decât celălalt. Nu mai vorbesc de culoare. Penele sunt foarte fine şi de mai multe nuanţe ce fac bufniţa să se integreze foarte bine în decor. Penele fine din aripi fac zborul foarte silenţios spre a nu speria prada.

În dieta unei buhe intră mamifere mici, iepuri, şoareci, şobolani, nevăstuici şi păsări ca ciori, pescăruşi, raţe, călifari. Este cea mai mare bufniţă din Europa şi cea mai agresivă. Extermină "concurenţa" nocturnă, adică ciufii şi huhurezii. Este atacată violent de ciori şi pescăruşi.

Attila a venit de la Tg. Mureş cu o lădiţă plină de pui morţi de mărimea unui pumn. Bago mânca pe noapte 6-8 pui, pe nemestecate.

Din păcate am avut parte de foarte puţină vreme bună. Mai tot timpul a fost ceaţă. Am stat câte doi sau trei persoane în ascunzătoare câte 3-4 ore, sperând ca Bago să atragă pe cineva.

Deşi au existat câteva încercări timide de atac din partea unui Şorecar ce a stat cam o oră în apropiere şi a strigat în tot acest timp, din partea unui Uliu călător, a unui Vânturel şi deşi prin zonă s-au perindat peste 10 codalbi, niciunul nu a manifestat agresivitate sau interes pentru Bago.

Astfel că Bago şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului urmărind ce se întâmpla de jur împrejurul ei.

Căci, mai ales în zilele însorite, prin liziera de pădure din apropiere şi prin apa bazinelor nu prea era plictiseală. Astfel nu departe o pereche de ciocănitori negre ne-au cântat şi "toc-toc"ăit la cap toată ziua.

Mare agitaţie în lumea lebedelor, a fost un dute-vino permanent.

Personal nu prea mă omor după fotografiatul lebedelor, dar acestea decolau şi aterizau atât de aproape că nu m-am putut stăpâni să nu fac câteva poze.

În lumina de seară unele sunt chiar interesante.

Am remarcat un mare număr de cuiburi de bizam şi cum aveam să constat mai pe seară,

aceştia sunt foarte activi la apus şi în primele ore ale dimineţii.

Aşa că după două zile în care nici un răpitor de zi nu s-a interesat de Bago, am hotărât să renunţăm la acţiune. În poză Attila (stânga) şi Bago (dreapta) într-un dialog al ochilor, întrebându-se fiecare "cine-i şeful ?".

S-a convenit reluarea acţiunii atunci când răpitorii de zi vor avea pui, adică în aprilie, undeva în apropierea unui cuib de codalb.

Între timp Bago a fost controlată pe la ceafă să vedem daca are păduchi. Păduchii sunt un indicator al stării de sănătate a unei păsări.

O pasăre slăbită este mai uşor contaminată cu păduchi. Bago nu avea nici urmă de păduchi.

Buha este o pasăre rară. Perechile se stabilesc pe viaţă. Este binecunoscută aversiunea oamenilor faţă de aceste păsări, aversiune datorată lipsei de educaţie. Cum zonele ei unde s-ar putea reproduce se diminuează constant, va deveni o pasăre şi mai rară.

Priviţi aceşti ochi. Nu-i păcat să se închidă pentru totdeauna ? Cu obiectivul 70-200 L am încercat să surprind delicateţea penelor şi pufului din jurul ochilor.

La revedere Bago, sper să ne revedem curând !

AU MAI PARTICIPAT:

Un iepure alb scăpat de la o gospodărie din apropiere,

o pisică de-a gazdei noastre Nicu, la curent cu ceea ce mâncam noi,

şi Nero, ciobănescul carpatin, toţi trei n-au contribuit cu nimic la insuccesul nostru.

CODALB IV - CUIBUL CORCIOVATA

2011-01-23T12:34:00.062+02:00

După acţiunile eşuate la primele două cuiburi de codalb, dezamăgirea se citeşte pe chipurile lui George şi Dan. Domnul Acsentiev, în planul secund, ne conduce spre cuibul de la Corciovata.

Cu alte cuvinte de ceea ce ne-a fost frică, nu am scăpat. Cuibul este construit pe un loc foarte izolat, accesul la el este posibil numai la ape mari.

De jur împrejur este o vegetaţie asemănătoare cu cea tropicală ce face cuibul greu de depistat.

Ajungem la baza cuibului îndrumaţi de dl Iacob Marian, agent ecolog la noi la rezervaţie, urmând să verificăm dacă există pui în cuib.

Ca întotdeauna, Piticul este însărcinat cu treaba aceasta, iată-l aici pregătindu-se de ascensiune.

Prima parte a escaladării este întotdeauna şi cea mai grea, din cauza lipsei de crengi. Cu toţii îl ajutăm pe Pitic să găsească cea mai bună cale de suit.

Aici este deja la jumătatea drumului, de unde a trebuit să treacă pe cealaltă parte a trunchiului pentru a sui mai uşor. În imaginea următoare este marcată poziţia Piticului şi a cuibului.

Cuibul este situat la cca 18-20 de metri de apă.

Piticul ne confirmă faptul că în cuib este un pui, aşa că cei de jos fac din cele două bărci o platformă pentru pregătirea echipamentului. S-a decis dublarea suprafeţei panoului solar şi montarea unei antene mai puternice.

Prezenţa noastră nu trece însă neobservată. Astfel, într-o salcie din apropierea plopului unde este cuibul de codalb, o familie de grauri au cuib într-un fost cuib de ciocănitoare. La sosirea noastră în zonă şi-au manifestat în mod deschis şi gălăgios totala dezapropare.

Găinaţul de la baza intrării ne confirmă că în cuib sunt mai mulţi pui. Cât timp părinţii sunt

plecaţi după hrană, adică insecte, în cuib este linişte şi discreţie totală.

În momentul în care însă se apropie unul din părinţi, la cuib se dezlănţuie o adevărată frenezie.

Sunt date la o parte toate precauţile şi toţi puii strigă după mâncare. Părintele distribuie rapid mâncarea, ofi existând vre-o ordine ? După care pleacă rapid.

În momentul hrănirii puilor am numărat prin binoclu patru pui, cel puţin.

Se montează panoul solar dublu, timp în care Piticul ia prânzul,

după care are loc instalarea lui într-o poziţie bine luminată dar pe cât posibi discretă.

Chiar în acel moment pe deasupra noastră trece în zbor de verificare, unul din părinţii puiului din cuib.

Până la instalarea în întregime a echipamentului, am timp să arunc un ochi prin împrejurimi.

Mai precis pri "lăsăturile" din vecinătate, Martinca şi Corciovata.

Astfel împreună cu dl. Acsentiev ne apropiem de locul unde pe frunzele de nufărau găsit loc propice de cuibărit două specii.

Este vorba de Chirighiţa cu obraz alb, ( Chlidonias hybridus ) pasăre foarte activă şi harnică.

Uşor de recunoscut prin culoarea negru-cenuşie a abdomenului, gâtul şi obrajii alb iar creştetul negru. Se hrăneşte cu peştişori pe care îi urmăreşte din aer, plonjând rapid cân sunt condiţii de a prinde ceva.

La sfârşitul lui mai, când au fost făcute pozele, unele exemplare încă lucrau la construirea cuibului.

Ca peste tot unde sunt aglomerări de păsări sau alte vietăţi, nu lipsesc ciorile gata să fure ceva.

În ciuda vigilenţei Chirighiţelor, cioara grivă tot reuşeşte să fure câte un ou.

Dacă un cuib rămâne nepăzit şi dacă este observat de o grivă, imediat toate ciorile din zonă fac un "pod aerian" şi nu se lasă până nu golesc cuibul. Chestia asta se întâmplă mai ales când o barcă se apropie mai mult decât trebuie de un cuib. Grivele se ţin în apropierea bărcilor, precum pescăruşii în apropierea pescadoarelor. Când barca se apropie prea tare de un cuib, pasărea ce cloceşte se sperie şi fuge de pe cuib undeva în apropierea cuibului. Grivele, care nu se tem de bărci, jefuiesc întreg cuibul.

Este motivul pentru care evităm pe cât posibil să ne apropiem de cuiburi în perioada clocitului.

Cel puţin Corcodelul mare, când pleacă de pe cuib, îşi acoperă ouăle lăsate cu vegetaţia din apropierea cuibului, aşa cum se vede în fotografia de mai sus.

Lişiţele însă nu au această deprindere, pleacă de pe cuib lasându-l în voia sorţii.

a doua specie despre care aminteam mai sus este Corcodelul cu gât negru (Podiceps nigricollis). Fascinant sunt la această specie ochii de un roşu aprins.

Este un scufundător redutabil, scufundarea fiind modul de procurare a hranei. Cum simte un pericol, se scufundă şi iese după zeci de secunde la 20-30 de metri distanţă.

Cele două specii împart acelaşi habitat şi după cum se vede din aceste fotografii, nu au nici un fel de inhibiţii.

Colonia de pe Corciovata (Rădăcinos în limba ucraineană), freamătă de viaţă. Nu ne-am apropiat prea mult spre a nu deranja cursul firesc al vieţii.

Trebuie să-i mulţumesc d-lui Acsentiev pentru răbdarea cu care m-a purtat prin zonă. Nu este un lucrulprea plăcut căci din 10 în 10 minute motorul bărcii trebuie scos din apă pentru a-l curăţa de vegetaţia ce se strânge la elice.

Odată întorşi la liziera uinde era cuibul de codalb, avem şi primele imagini transmise de camera web pe laptopul nostru din barcă. Poza de sus este însă făcută de Pitic cu aparatuol meu. Se poate observa puiul "ascuns" în umbra din stânga imaginii, este poziţia pe care o iau puii când se apropie un intrus. În partea dreaptă se văd resturile de la peştii şi păsările cu care a fost hrănit de părinţi.

Cu timpul i-a mai dispărut din "timiditate" şi a început să mai arunce câte un ochi spre noi, curios să vadă ce s e petrece jos.

Camera web a transmis peste 370 de secvenţe "live" de la cuib, secvenţe a câte 3-5 minute fiecare, pe care le-am preluat şi vizualizat bucată cu bucată. Ultimele 3 imagini din această postare sunt luate din aceste filmări şi ne arată momentul când unul din părinţi îi aduce puiului o lişiţă.

Totul se petrece cu o viteză uimitoare, cred că două-trei secunde. Aici se vede clar de ce această acvilă se numeşte codalb, coada albă este evidentă.
Din secvenţele de care aminteam mai sus am făcut un filmuleţ de cca 8 min. ce nu este deloc palpitant. Filmul acoperă perioada 28 mai când s-a reuşit pornirea transmisiei şi până în 06 iulie când puiul a început să zboare frecvent din cuib.

Începutul filmului este destul de plicisitor, ne arată un pui de codalb ce aşteaptă mâncarea spre a creşte. Spre final, când deja este aproape de talia unui adult, stă pe marginea cuibului, exersează zborul, mai primeşte vizita unei coţofene şi în cele din urmă zboară din cuib.

Am să încerc să convertesc astfel filmul încât să-l pot posta aici pentru curioşi.

Cam asta a fost odiseea montării camerei web la un cuib de codalb.

Deoarece un alt punct al proiectului este monitorizarea a două exemplare de codalb prin telemetrie satelitară, voi prezenta în următoarea postarea ce am făcut în vederea capturării unui codalb pe care să montăm emiţătoarele.

Numai bine!

Dan Bandacu

CODALBUL III - Cuibul Letea

2010-10-14T20:36:00.108+03:00

De ce nu era nici urma de pui sau ouă în cuibul de la Parcheş ramâne un mister. Problema era găsirea de urgenţă a unui cuib locuit. Eram deja în criză de timp. Am cerut astfel prin staţia radio informaţii de la rangerii noştrii, despre cuiburi de codalb aflate în zona de acoperire 3 G.

Aşa cum am mai spus, codalbul îşi face cuiburile în zone cât se poate de izolate, departe de traseele pescarilor sau turiştilor, găsirea unui cuib numai pe baza unor descrieri a zonelor unde ar putea fii este un lucru imposibil.

Am încercat astfel să găsim un cuib în apropiere de canalul Taranova, canal care dat fiind faptul că nu este circulat, este acoperit în totalitate cu vegetaţie. Este aproape imposibil să circului pe un astfel de canal cu bărci încărcate cu echipamentul aferent transmisiei.

De un cuib am reuşit să ne apropiem dar vegetaţia a făcut imposibilă ajungerea lângă copacul cu pricina. Din observaţiile facute cu binoclul, mai precis lipsa urmelor de excremente, ne-a facut să credem că nici acel cuib nu era locuit.

Greutatea cu care se ajunge în preajma cuibului unui codalb este direct proporţională însă cu frumuseţea zonelor respective. Vegetaţia în luna mai este o spelndoare, culorile sunt proaspete, vii şi întreaga deltă este un curcubeu de culori şi arome.

În fotografie, împreună cu dl. Bahaciu şi dl. Mihalcea în căutarea unui cuib despre care ni se spusese că este locuit.

Până la urmă, inaccesibilitatea locului şi faptul că nu găseam cuibul amintit, ne-a determinat să alegem instalarea camerei în pădurea Letea, la unul din cuiburile vizitate în februarie, care avea ceva semnal 3 G şi la care rangerul Costel Lupu a văzut puiul.

Pentru a nu pierde timp, în aceeaşi zi încărcăm tot echipamentul în şalupă şi ne îndreptăm spre Letea. Aici ne aşteaptă Costel cu Jeepul plus remorcă în care transbordăm tot calabalâcul.

Cele trei localităţi aflate în apropierea pădurii Letea, respectiv Letea, Rosetii şi Cardon sunt localităţi cu totul altfel faţă de restul lumii. Aici timpul şi spaţiul au cu totul alte dimensiuni şi probabil va trebui să dedic o poastare special acestor meleaguri.

Datorită apelor mari, satul este parţial inundat, lucru cu care de altfel oamenii de aici sunt cât se poate de obişnuiţi.

Trecerea unei maşini pe uliţă reprezintă un eveniment urmărit cu interes de ochi de toate vârstele şi din toate cotloanele.

Pădurea Letea este un conglomerat de pâlcuri mai mari sau mai mici de copaci, pâlcuri de formă alungită denumite "hasmace", despărţiţi de dune de nisip pe care prezenţa copacilor şi o uşoară înierbare au reuşit să le fixeze, dune acoperite de ierburi specifice stepei pontice. Speciile arboricole sunt stejarul, salcia albă, ulmul, frasinul dar şi viţă sălbatică, hameiul şi liana sălbatică (Periploca graeca).

Pădurea fiind zonă strict protejată a fost îngrădită cu gard de sârmă spre a împiedica distrugerea vegetaţiei de către vite şi cai. Cu timpul, gardul a dispărut pe zeci de metrii, aşa că pe lângă fauna sălbatică a pădurii, caii şi vacile sunt o prezenţă constantă.

Pădurea este unică, fiind cea mai nordică pădure tropicală, are pe alocuri aspectul unei jungle, mai ales acolo unde apa freatică aflată la suprafaţă alimentează vegetaţia abundentă. De altfel aici se întâlnesc specii de natură tropicală a căror seminţe au fost aduse aici de păsări.

Stejarul este arborele dominant, se apreciază că unii au sute de ani. Aspectul lor straniu este dat de formele contorsionate şi noduroase specifice acestei păduri.

Pădurea Letea este cea mai veche rezervaţie naturală a României, declarată din anul 1938.

Iată-ne ajunşi sub cuibul de codalb vizitat şi în iarnă.

Aici lucrurile stau cu totul altfel. Peste tot se văd urme de găinaţ,

oase de păsări şi de peşte sunt împrăştiate pe o rază de câţiva metrii de jur împrejurul copacului,

şi din loc în loc se zăresc resturi de diferite specii de păsări ce au fost aduse ca hrană pentru pui.

Cum echipamentul de căţărare adus pentru cuibul de la Parcheş nu se potriveşte cu cel de la Letea,

am abordat câteva strategii diferite de a ajunge la cuib.

Astfel am considerat oportun amplasarea camerei web şi a restului de echipament pe un copac vecin celui pe care se afla cuibul, copac aflat la cca 4 - 5 metri distanţă.

Încet -încet Piticul se apropia de nivelul cuibului de codalb.

Cred că aici este momentul să explic puţin şi mecanismul transmisiei. Deoarece ne aflăm la câţiva kilometrii de cea mai apropiată sursă de curent, tot echipamentul funcţionează pe baza energiei dată de nişte panouri solare ce încarcă peste zi o baterie ce va furniza curent întregii instalaţii. Astfel, la cca 4-5 m de cuib se instalează camera web, care captează imaginile din cuib şi le transmite printr-un cablu la un captator, de aici tot prin cablu semnalul este trimis la o antenă direcţională care retransmite prin telefonie 3 G semnalul la sediul nostru din Tulcea.

Întregul echipament este asamblat la marginea pădurii la cca 200 m de cuib de către George şi Dan, este suit cu corzile la înălţimile preconizate funcţionării corecte unde sunt fixate şi conectate unele de altele de către Pitic, ce stă în tot acest timp în corzi cocoţat în copac.

Prima acţiune a fost fixarea corzilor până la înălţimea cuibului şi imortalizarea pe pelicula şi prin fotografiere a ceea ce este în cuib.

Cam la această distanţă s-a aflat Piticul de cuib. Acolo urma să instaleze şi camera web. cred că e de la sine înţeles că am încercat să desfăşurăm întreaga operaţiune în linişte totală, orice manevră ce implica şi zgomot se efectua în afara pădurii, spre a diminua pe cât posibil stressul puiului din cuib. s-a vorbit mult în şoaptă şi prin semne şi vă asigur că toţi am rămas cu gâturile înţepenite iutându-ne în sus la Pitic.

Odată ajuns sus, Piticul ne dă vestea cea mare: în cuib sunt doi pui.

Este momentul în care Piticul îşi pune în practică talentul de Spilberg autohton şi de paparazzi atîrnat în copac. Deoarece sculele îmi aparţin, am avut ceva emoţii.

După ce a dat la o parte frunzele şi a zoomat cât trebuia, aveam o imagine perfectă a celor doi pui.

Care făceau ceea ce trebuiau să facă, adică să stea nemişcaţi în cuib.

Cum spuneam, departe de cuib se asambla echipamentul ce urma a fi urcat în coronament, tot aici făcându-se şi probele de funcţionare.

Trebuie să amintesc faptul că în timpul cât noi pregăteam corzile pentru ascensiune unul din părinţi a venit la cuib. Ne-a zărit în ultima clipă şi a virat scurt, îndepărtându-se. Mi-a ramas în minte fâlfâitul puternic al aripilor dat de măreţia acestei păsări. Nu are rost să amintesc de ascuţimea văzului. "Ochiul de vultur" este proverbial, de aceea am căutat să camuflăm cât mai bine posibil părţile din echipament ce nu trebuiau expuse la lumină. Aşa arată camera web este camuflată cu frunze.

A urmat munca de rutină, anevoioasă de fixare pe trunchi a componentelor, pe care numai Piticu o putea face, ajutorul nostru de jos fiind doar verbal. Am profitat de moment să dau o raită prin împrejurimile locului.

Momentul suirii panoului solar.

Imaginile sunt făcute spre seară. Locul ales de perechea de codalbi este departe de orice drum

prin pădure. Am găsit însă nenumărate poteci făcute de caii sălbăticiţi şi de mistreţi probabil, după urme. Prezenţa cuibului de codalb nu este un factor perturbator pentru celelalte specii.

În apropiere am găsit acest trunchi ce stă mărturie activităţii depuse de ciocănitoarea neagră, ghionoaia sură al cărui cântec tânguit l-am auzit de nenumărate ori şi probabil celelalte ciocănitori mai mici. L acca40-50 de metri de cuibul codalbului era un cuib de cioară care ne-a delectat periodic cu cârâiturile ei. Sub cuibul de codalb pe alt arbore am văzut un cuib de graur ce era în perioada hrănirii puilor şi care şi-a vazut de treabă fără probleme, iar chiar printre crengile cuibului de codalb am văzut frecvent vrăbii dar nu pot spune că aveau cuib sau nu. Înclin să cred că da, de fapt acest cuib prin dimensiunile lui contituie un microunivers pentru o grămadă de alte specii mai ales insecte.

Că tocmai ieşisem dintr-o iarnă grea stăteau destul de numeroasele stârvuri de cal din care probabil s-au înfruptat şi părinţii codalbi.

Trebuie spus aici că, periodic, mai ales spre seară, am auzit urletele şacalilor care practic veneau din toate direcţiile. Profitând că aveam vântul din faţă, m-am îndreptat spre locul din care parcă se auzea mai tare. Şi aşteptările nu mi-au fost înşelate. Un şacal era numai ochi şi urechi spre locul unde era maşina lui Costel unde se asambla echipamentul. Pădurea nu este tocmai tăcută. Adierea vântului prin frunze şi ciripitulş altor păsări produc un zgomot uniform. Cu toate aceste, şacalul din imagine şi-a îndreptat urechea spre mine în momentul declanşării aparatului de fotografiat.

A reuşit să discearnă un sunet impropriu locului. Am reuşit să-i fac trei fotografii, apoi foarte concentrat s-a îndreptat spre locul unde erau colegii mei, iar eu încetişor după el. Nu am reuşit decât să-i mai văd o dată spinarea peste o dună, după care l-am pierdut. Pe videocameră am înregitrat urletul şacalilor în timp ce filmam pădurea, voi încerca să postez filmarea pe blog cu sonor.

Am mai văzut un şacal, de fapt întâi m-a vazut el pe mine şi a avut timp să se furişeze în tufişuri până să apuc eu să-l pozez. Am remarcat starea fiziologică excelentă a şacalilor. Ultimul văzut era chiar gras de unde rezultă că o duc foarte bine şi sunt destul de mulţi după câte urlete am auzit.

De asemeni am remarcat numărul mare de fazani.

Timpul cât Piticul a instalat echipamentul s-a scurs greu. Eu m-am perindat prin pădure, George a servit cina,

cu toţii eram preocupaţi de reuşita operaţiunii şi aşteptam momentul când puteam începe primele teste.

Se încep primele programări şi reglaje.

Şi iată, avem imagine pe laptop, la baza plopului vedem ce se întâmplă în cuib.

Semnalul este bun. Urmează ca antena să-l trimită pâna la sediul nostru unde-l va înregistra.

Activitatea în teren era cam pe sfârşite.

La rugămintea domnului Kiss, strâng toate resturile de animale de pe lângă cuib spre a ne face o imagine asupra dietei puilor de codalb. Pot afirma că baza o constituie lişiţele, dar am găsit oase de ştiucă, gâscă, mult caras, pene de fazan şi urmează să mai determinăm.

De asemeni vreau să amintesc faptul că lângă locul de montare a echipamentului am fost încântaţi de cântecul unei Privighetoare de zăvoi (Luscinia luscinia) care ne-a încântat

auzul cu trilurile sale şi de care nu m-am putut apropia spre a o fotografia cum trebuie. A cântat încontinuu cât am stat acolo. Bravo ei!

În timp ce ne retragem aruncăm o ultimă privire spre cuib.

Unul din pui s-a familiarizat deja cu prezenţa noastră şi considerând că nu suntem un pericol s-a ridicat pe marginea cuibului.

Reuşesc să-l fotografiez de pe o dună din apropiere.

Analizând poza îmi dau seama că puiul este destul de dezvoltat şi că vom observa prin intermediul camerei web exerciţiile şi antrenamentul premergător primului zbor ce va avea loc probabil în câteva zile.

În timp ce echipa se îmbarcă, rămân puţin în urmă spre a face o ultimă fotografie cu cei doi fraţi.

Ajunşi acasă la Costel facem cuvenita fotografie de grup şi cu soţia lui,

Mulţumindu-le şi pe această cale încă o dată pentru ospitatlitate.

Plecăm cu şalupa spre Tulcea. George şi Dan urmăresc pe laptop semnalul de la cuib.

La câţiva kilometri de Tulcea semnalul dispare definitiv.

Transmisia este compromisă.

Ce e de făcut ?

Aflaţi în postarea următoare.

CODALBUL II - Cuibul Parcheş

2010-10-10T18:12:00.123+03:00

Aşa cum am menţionat şi în postarea Codalbul I, prin proiectul DanubeParks, anul acesta am desfăşurat câteva activităţi legate de codalb. Una din ele consta în amplasarea unei camere WEB în apropierea unui cuib pentru transmisie directă pe internet. Este evident faptul că cei ce au hotărât această acţiune nu au fost deloc inspiraţi ca să nu spun "în necunoştinţă de cauză". Argumentez cele spuse prin următoarele :
- codalbul nu e barză sau găină, nu suportă prezenţa omului evitând pe cât posibil orice contact;
- îşi face cuibul în cele mai inaccesibile locuri şi păzeşte cuibul cu stricteţe;
- face de obicei 1-2 pui, pe care-i hrăneşte în primele săptămâni ca mai apoi doar aduce hrana la cuib din care puii se hrănesc singuri. Deci lucruri interesante de văzut sunt câteva săptămâni după care transmisia de la cuib se rezumă la a vedea 1-2 pui de codalb ce stau în cuib. Vreau prin aceasta să spun că există locuri de cuibărit mult mai dinamice şi probabil mai interesante.
Personal nu aş fi fost de acord cu abordarea acestui punct al proiectului. Dar cum proiectul era aprobat am trecut la punerea lui în aplicare.
Astfel, prima operaţiune ce a trebuit a fi îndeplinită a fost găsirea unui cuib situat în zonă de acoperire a telefoniei 3D, accesibil şi evident, cu ouă în el.

Când spun accesibil, mă gândesc la un cuib ce nu-i situat deasupra apei, astfel încât montarea echipamentului şi efectuarea de observaţii sub cuib să nu fie o problemă. Ştiind că pădurea Letea adăposteşte câteva cuiburi de codalb, primul drum în vederea găsirii unui cuib ce va îndeplini toate condiţiile enumerate anterior, a fost aici. Cum majoritatea canalelor până la Letea erau îngheţate, a trebuit să margem la Sulina şi de acolo cu un mijloc de transport terestru până la Letea. Pe o vreme câinoasă, am plecat din Tulcea pe la 4 dimineaţa, cu şalupa din imaginea de mai sus. Era 8 februarie 2010.

Cele cinci ore de marş până la Sulina le-am petrecut în salonul şalupei, în compania băieţilor de la firma ce urma să se ocupe cu partea tehnică de instalare şi cu colaboratorii apropiaţi. În imagine, de la dreapta, dl. dr. Kiss Botond, ornitolog la I.N.C.D.D. despre care am mai amintit în postările mele, companie plăcută şi izvor de povestiri despre ale deltei şi păsărilor în special, apoi Dan Oprea şi George Olariu de la firma din Iaşi, ce vor instala tot echipamentul şi care, cu creionul şi hârtia ne-au explicat cum va funcţiona întreaga instalaţie.

La Sulina am fost aşteptaţi de rangerul nostru, Lupu Costel, care ne-a încărcat în Jeepul său cu destinaţia pădurea Letea, cuiburi de codalb.

Am localizat trei cuiburi ce promiteau a avea pui, căci erau locuite. La venirea noastră din ele şi-au luat zborul codalbul, probabil femele ce cloceau. Trebuie să manţionez că data la care eram este de 8 februarie, din nefericire, din trei cuiburi doar la unul aveam un slab semnal 3G.

Era prima oară când vedeam pădurea Letea iarna. Viscolul, cenuşiul predominant, şuieratul continuu al vântului printre crengile desfrunzite,

absenţa culorilor vii de vară, induc un sentiment de depresie bacoviană.

Canalele pline de viaţă primăvara şi vara, parţial îngheţate, populate cu păsări zgribulite sau pe cale de a îngheţa (mai detaliat în postarea Dobrogea iarna ),

precum şi siluetele cailor sălbăticiţi ce pasc, (chiar, oare ce pasc ?) insensibili în faţa prezenţei a numeroase cadavre din semeni de-ai lor ce nu au mai putut face faţă vitregiilor, toate acestea sunt de natură să dea un sentiment neplăcut de angoasă.

În schimb, gâsca de vară, raţele şi ferăstraşii sunt în formă excelentă.

La terminarea "inventarieii cuiburilor", am imortalizat momentul. Dela dreapta: Kis Botond, Lupu Costel, Dan Oprea, Bahaciu Neculai (şef serviciu pază şi inspecţie ecologică) şi subsemnatul.
În speranţa că vom găsi un cuib la care semnalul 3G să fie mai puternic, a doua zi echipa s-a deplasat pe lacul Parcheş, nu departe de Tulcea, profitând de faptul că totul era ângheţat şi deci ne puteam apropia pe jos de un cuib ce de obicei e deasupra apei.

Câpitanul şalupei ce ne-a adus aproape de cuib ne arată direcţia spre cuib. Menţionez că, pe Parcheş sunt numeroase tufe de vâsc în coronamentul pomilor. De aceea, de departe e greu să localizezi, mai ales iarna, un cuib de codalb.

Poteca prin stuf ne duce spre malul cu plopi unde trebuie să găsim şi cuibul.

Rangerul din această zonă, Trăteanu Aurel, ne-a condus spre cuibul cu pricina.

Cuibul este înconjurat de câteva tufe de vâsc, dar din el nu s-a ridicat nici un codalb deci nu avem certitudinea că aici vor fi pui în primăvară.

Cuibul este destul de mare, se vede că a fost folosit intens şi chiar dă impresia că e gata să se prăbuşească. Distanţa de aici la Tulcea este de câţiva kilometri iar semnalul 3G este satisfăcător.

acestea sunt argumentele ce ne determină să decidem montarea camerei WEB aici, dacă cuibul va avea pui.

Interesante sunt sloiurile de gheaţă rămase "atârnate" de trunchiurile copacilor de la înghaţul anterior când nivelul apei a fost mai mare. Apa a îngheţat, apoi nivelul apei a scăzut şi gheaţa a rămas suspendată.

Timpul însă a trecut implacabil, gheţurile şi viscolul au luat calea nordului iar în deltă pomii sunt în floare. Moment cât se poate de prielnic să fac o "vizită" pe lîngă cuibul de la Parcheş să vedem daca s-a instalat vreo pereche de codalbi aici.

După o iarnă adevărată, cum de mult nu mai văzusem, topirea zăpezilor de pe crestel munţilor a determinat un nivel crescut al apei în deltă. Astfel, multe funduri de grădină din satul Parcheş sunt totdată şi locul unde se pot lansa la apă bărcile. În imagine, Aurică Trăteanu pregăteşte barca în curte, apa este intrată suficient cât să plecîm direct din grădină. Era 14 aprilie a.c.

În luna aprilie, Lacul Parcheş este o frumuseţe. Colcăie de viaţă, peste tot se agită neamul raţelor (în imagine Raţa cu cap castaniu - Aythya ferina şi Raţa moţată - Aythya fuligula), al corcodeilor, nu mai vorbesc de lişiţe.

Acolo unde este multă agitaţie există şi drame, se mai şi moare, aici un corcodel decapitat din

care se înfrupta nelipsita Cioară grivă (Corvus corone cornix).

Pelicanul creţ, (Pelecanus crispus), este cel ce soseşte înaintea pelicanului comun în deltă.

Pescăruşul râzător (Larus ridibundus) profită de faptul că peştii sunt încă slăbiţi şi amorţiţi după o iarnă grea iar Raţa sunătoare (Bucephala clangula) nu s-a hotărât încă în ce cuib de ciocănitoare să-şi facă cuibul. Este o raţă "mai aparte" în sensul că îşi face cuibul în scorburile ciocănitorilor şi uşor de recunoscut datorită petei albe de pe obrazul masculului. *fotografia de jos.

De pe lac se poate vedea un din cele mai frumoase mănăstiri din Dobrogea, Mănăstirea Saun.

Se poate observa vechea bisericuţă, cea mică în dreapta şi mănăstirea cea nouă, cea mai înaltă, in stânga. În drumul nostru spre cuibul de codalb, trecem pe lângă o colonie de Cormoran mare, (Phalacrocorax carbo)

Este o colonie măricică, numai de cormoran, cel puţin eu nu am remarcat alte specii ce însoţesc cormoranii în alte colonii.

Cuiburile stau la diferite nivele, ca la bloc, vecinii fiind la curent cu viaţa din fiecare "apartament".

Cormoranul trece drept una din păsările cel mai puţin iubite în deltă. I s-a pus în cârcă printre altele şi responsabilitatea diminuării cantităţii de peşte din deltă. Dar priviţi ce ochi are. Nefiresc de frumoşi.

Trebuie să recunoaştem că asociaţia, alb-negru-galben-verde-rece este cât se poate de interesantă.

Lebăda de vară este o prezenţă comună,

pornirea în zbor şi sosirea pe apă sunt spectacole zgomotoase, se începe prin alergatul împotriva vântului prin călcarea apei concomitent cu bătutul din aripi. Labele şi aripile ce bat apa fac un zgomot cu atât mai mare cu cât mai multe lebede se ridică. Lebăda de vară (Cygnus olor), este ceam mai numeroasă, se mai numeşte Lebădă mută. E adevărat, nu scoate sunete, decât masculii primăvara scot nişte sunete ce aduc mai degrabă cu un cârrâit înfundat. În schimb, în zbor, aripile produc un zgomot puternic de neconfundat, ca un cântec, de multe ori stolul în zbor nu se vede de arbori dar se aude de la distanţă.

Suntem în aprilie, în plină prohibiţie a pescuitului, lucru ce contează mai puţin pentru braconieri.

Ochiul antrenat al lui Aurică depistează plasele monofilament puse sub luciul apei.

S-au strâns peste o sută de metrii de plasă.

În apropierea ţărmului, acolo unde apa este de două palme, se hrăneşte un cârd de Ibişi negri sau Ţigănuşi (Plegadis phalcinellus).

Păsări care dacă de departe par a fi negre, din apropiere, mai ales în zilele cu soare, se poate observa că Ţigănuşul are de fapt culoarea vişiniu întunecat cu reflexii de lumină.

Aici este imaginea cuibului ce ne interesează de fapt.

La apropierea noastră din cuib îşi ia zborul un exemplar superb de codalb. Imediat este luată în primire de o cioară grivă ce o sâcâie simulând atacul.

Cuibul este nou, cel pe care l-am vizitat în februarie este la cca 30 de metri mai spre est şi e gata să cadă din copac. Codalbul se roteşte deasupra cuibului de câteva ori, apoi se hotăreşte să se aşeze în cuib.

Este bine căci în aprilie este încă frig. Faptul că pasărea nu a plecat cum face de obicei când nu are pui sau ouă, mă face să cred că în cuib sunt ouă sau mai degrabă, pui.

Codalbul se aşează la loc pe cuib iar noi ne grăbim să ne depărtăm spre a o linişti. Aurică a observat în patrulările pe care le face periodic pe baltă, că atunci când trece o bacă cu motor pe lângă cuib şi nu opreşte, codalbul nu părăseşte cuibul. Dar dacă se opreşte motorul bărcii, imediat părăseşte cuibul.

Mai arunc o privire prin binoclu spre pasărea ce nu ne scapă din ochi şi cu convingerea că în cuib este 1 sau 2 pui, ne întoarcem în Parcheş.

O ultimă privire în urmă.

Vrând-nevrând trebuie să spun două cuvinte despre alegerea momentului fixării camerei WEB. Aşa cum am pomenit în "Codalbul I", în Europa de est doar Estonia a reuşit să fixeze cu succes o cameră la cuibul de codalb dup trei ani de încercări. Din documentările pe care le-am făcut şi din discuţiile avute cu ornitologi recunoscuţi de la noi am înţeles că există pericolul ca în urma prezenţei noastre la cuib, codalbul poate să părăsească puii/puiul. Dacă montarea are loc la sfârşitul iernii, puii sunt mici, lipsiţi de rezistenţă,absenţa căldurii părinteşti îi poate omorî, între părinţi şi pui legătura trebuie să fie permanentă şi nu trebuie neglijat nici pericolul manifestat de deranjul asupra furnicilor din cuib. Dacă montăm camera la sfârşitul primăverii, puii sunt mai viguroşi, mai rezistenţi, legătura pui-părinte este deja puternică, şansele de a fi părăsiţi am considerat că sunt mai mici, dar şi timpul de emisie de la cuib este sensibil mai mic.

Totodată, odată ajunşi la cuib puteam inela puiul/puii, conform programului de inelare al proiectului (vezi Codalb I). Ne+am decis să începem acţiunea la sfârşitul lui mai.

Astfel pe 5 mai, am început acşiunea de montare a camerei WEB.

Colegii de la Iaşi fac ultimile pregătiri înainte de ieşirea în teren.

Aceasta este camera web ce va fi montată, are în dotare un obiectiv cu distanţă focală variabilă (zoom).

Ea este protejată de intemperii de această carcasă.

Plini de elan şi voie-bună, cu bărcile legate una lângă cealaltă, ne îndreptăm spre cuibul de codalb.

Trecem pe lângă un cuib de lişiţă, cam întârziat pentru 5 mai, dar niciodată nu prea târziu. Numărul mare de ouă în cuib explică numărul mare de lişiţe din deltă în ciuda faptului că, după cum se vede ouăle nu sunt protejate mai deloc, ciorile grive şi coţofenele fură toate oule dintr-un cuib neapărat.

Codalbii îşi aleg loc de cuibărit zone cât mai izolate, unde se ajunge cu greu.

Trebuie să ne facem practic loc îndepărtând buşteni putreziţi căzuţi în apă şi trunchiuri de copaci încă verzi.

Avem totuşi noroc de apă mare, ceea ce ne permite să manevrăm bărcile cu tot echipamentul .

Ajungem în sfârşit la trunchiul ce susţine cuibul. O barcă se ancorează de el, de aici Piticul (căţărătorul echipei) va începe ascensiunea, cealaltă barcă se depărtează la cca 20 de metrii spre a-l dirija de jos pe Pitic.

În timp ce Piticul îşi pune echipamentul de căţărare, eu mă întreb de ce nu se observă nici o urmă de găinaţ şi pene pe trunchiurile şi frunzele de la baza cuibului.

Piticul începe ascensiunea, nimeni nu vrea să fie în pielea lui. Trebuie să se caţere făcând abstracţie de furnicile ce-l invadează din momentul în care atinge trunchiul copacului, frunze pline de pânze de păianjeni, ţânţari şi alte insecte. Tocmai spre a se feri de aceşti mici v ampiri, Piticul s-a îmbrăcat cu mai multe rânduri de haine, inclusiv gluga pe cap. Fiind astfel echipat, după primele 10 minute Piticul este leoarcă de apă.

Îmbâcsit de furnici, pânze de păianjen, frunze, praf şi tzranspiraţie, Piticul ajunge deasupra cuibului de codalb.

CUIBUL ESTE GOL, NICI URMĂ DE PUI, DE COJI DE OUĂ, DE PENE, DE GĂINAŢ, NIMIC.

Tot planul nostru este dat peste cap.

Trebuie să găsim de urgenţă un plan B.

Pe care-l povestesc în postarea următoare.

PASAREA OGORULUI SI CARIERA ZEBIL

2010-07-13T10:04:00.067+03:00

La circa 30 km. de Tulcea, poate mai puţin, pe şoseaua Tulcea Constanţa, pe parte stângă cum mergem spre Constanţa, se poate observa o carieră parţial părăsită, parţial exploatată.

La prima vedere zici că e un peisaj din deşertul texan, multă piară, vegetaţie puţină şi uneori chiar căldură mare.
<

Prezenţa bolovanilor adunaţi în grămezi trădează prezenţa activităţii oamenilor. În urma

<

exploatării s-a dat peste un izvor, acesta a creat un mic lac în mijlocul carieirei iar cineva, cu mulţi ani în urmă, a aruncat în noul lac câţiva cărăşei. Specie deosebit de prolifică, caraşii noştrii s-au înmulţit, aşa că, frecvent găseşti aici pescari, încă de la primele ore ale dimineţii.

Dacă mai punem la socoteală şi apa din precipitaţii, avem o zonă umedă, în miniatură, care nu poate însă ascunde urâţeniile din beton rămase în urma exploatării. Rampe, platforme, clădiri abandonate amintesc de vremurile de glorie de demult, rămase azi loc de popas şi cuibărit pentru lăstuni şi porumbei. Ai zice că locul e pustiu, mai ales că este des călcat de oameni veniţi la "iarba verde", mărturie stând sutele de peturi şi sticle abandaonate aici.

Tot aici este locul cel mai potrivit pentru facut schimbul de ulei la maşină şi de înlocuit instalaţia electrică. Nici nu merită să mai postez fotografiile.

Locul acesta este însă plin de viaţă. Normal, acolo unde este multă piatră nu poate să lipsească

Pietrarul sur, (Oenanthe oenanthe), în imagine un mascul juvenil.

Faptul că părinţii încă sunt cu insecte în cioc, înseamnă că e plin de pui prin prejur, în imagine o femelă din aceeaşi specie, iar mai jos un pui din acest an, încă hrănit de părinţii lui,

dar mult mai curajos decât aceştia, sau poat mult mai curios. Cert este că puii de pietrar se lasă

fotografiaţi mult mai de aproape. Cred că sunt peste 80-100 de exemplare de pietrari atât în carieră cât şi de jur împrejur.

O pasăre pe care am întâlnito mereu aici este Prundăraşul gulerat mic, (Charadrius dubius).

el a găsit aici un loc bun spre a se înmulţi, am reuşit să văd şi câţiva pui ca cel din imaginea de sus dar nu am reuşit niciodată să găsesc cuibul lui.

Este o pasăre relativ uşor de fotografiat, nu se teme de maşină, doar că nu prea stă locului, este un bun alergător.

Din răpitoarele ce patrulează periodic deasupra carierei am remarcat Şorecarul mare ( Buteo rufinus),

simpatica şi nelipsita Cucuvea ( Athene noctua) ce şi-a făcut cuibul sub o stâncă şi care de fiecare dată când zbura din loc în loc era atacată de pietrarii prin dreptul cărora trecea.

Şerparul, alt răpitor, ( Circaetus gallicus) l-am văzut aici o singură dată.

Fiind o pasăre destul de rară, am postat două fotogrofii cu ea.

Am zărit o Acvilă mică ( Hieraaetus pennatus) ce zbura destul de departe de carieră
de aceea nici fotografia nu este foarte reuşită. Am postat totuşi poza căci şi această pasăre este destul de rară.

Undeva prin construcţiile părăsite , şi-a făcut cuib o pereche de Vânturei roşii (Falco tinnunculus), ce mai răreşte lăcustele din câmpia dimprejurul carierei.

O prezenţă destul de rară, o dată la câţiva ani, este Lăcustarul ( Sturnus roseus) ce apare în cariera de aici când vine şi în cariera de la Tulcea. Doar că la Tulcea vine în număr foarte mare, căci şi cariera este mult mai mare. de ce se numeşte lăcustar a clar dacă ne uităm la ciocul lui. anul acesta nu au venit.

O prezenţă destul de discretă la carieră este Prigoria ( Merops apiaster), mai uşor de depistat aici datorită cânteculuii în zbor de neconfundat.

Fiind aşa frumoasă, merită două poze postate.

Există însă o pasăre peste care am dat aici şi de a cărei prezenţă m-am bucurat în mod deosebit.

Priviţi fotografia de mai jos.

Nu cred că aţi observat pasărea cu pricina.

Să dăm mai aproape.

Aici cu puţină atenţie poate fi văzută.

Mai aproape..

Da, pentru cine nu o cunoaşte: Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus). Nu mă aşteptam
să dau peste ea aici. de fapt căutam Prundăraşul, cu binoclul "măturam" pietrişul carierei, când, mi-au atras atenţia doi ochi mari galbeni. Mi-a sărit inima în loc de bucurie.

de la înălţimea buzei carierei reuşesc să dau de o pereche de păsări. Una pare a sta pe cuib. Faptul că suntem la sfârşitul lui iunie, începutul lui iulie însă mă face să mă îndoiesc de asta. E cam târziu să cloceşti acum.

Revin exact peste o săptămână şi spre bucuria mea, găsesc păsările în acelaşi loc. Mă apropii deci cu grijă să nu deranjez cloşca. se confundă foarte bine cu peisajul.

Să vedem mai de aproape.

Faptul că nu fuge imediat mă face să cred că stă pe ouă. Ştiind că ouăle sunt foarte greu de reperat, îmi iau câteva repere şi mă apropii de pasăre până se îndepărtează.

Destul cât să-i fac câteva fotografii în picioare. Priviţi ce picioare lungi are, este un bun alergător, am avut ocazia ă o vîd alergând chiar şi pe şosea şi mă duce mereu cu gândul la Cucul american din desenele animate ce-i face un coşmar viaţa coiotului cu "beeeep-beeeep".

Aici este cuibul cu ouă. Probabil că primul rând de ouă i-au fost mâncate de câinii vagabonzi sau alt prădător şi acum perechea este la a doua încercare pe anul acesta.

Dacă nu aţi găsit cuibul, iată-l:

Văzut mai de aproape este aşa:

Şi acum să ne depărtăm rapid, să lăsăm natura să-şi urmeze cursul fără a deranja prea mult.

Aceasta este pasărea în cauză. puţin cunoscută, destul de răpândită, discretă de o frumuseţe aparte. de ce a ales ea tocmai această carieră destul de aglomerată să cuibărească ştie numai ea. Poate voi revenii peste câteva zile să văd dacă au reuşit să scoată pui.

Vă ţin la curent.

DIN NOU PE GRINDUL LUPILOR

2010-05-22T15:24:00.140+03:00

De la postarea pe blog a povestii despre Grindul Lupilor am mai avut ocazia sa-l mai vizitez de cateva ori in diferite anotimpuri. M-am gandit ca ar fi bine sa completez datele cu ce am mai vazut nou sau interesant aici.

Am ales sa petrec aici inceputul de mai, a luna in care natura inbuneste, culorile explodeaza, vremea imprevizibila si hormonii mai zglobii. Incep deci povestirea de la "Bombeuri", o inaltime situata la S-E de grind, de pe care poti vedea cam tot ce este in zona.

Dupa cum se poate vedea, cultura rapitei este la putere, mirosul de miere pluteste in aer acompaniind bazsaitul albinelor.

Suntem in zona tampon, aici se recolteaza stuf depozitat in maldare. Poza este facuta de pe Bombeuri spre lacul Zmeica.

Anul acesta apele au fost destul de mari, suprafete intinse de apa acopera grindul, loc ideal pentru limicole. Intilnim o mare aglomeratie de batausi, fluierari si fugaci.

In lumina serii, batausii sunt parca mai linistiti, ne lasa sa ne apropiem de ei (Philomachus pugnax).

Piviti numai ce combinatii de culori au aceste pasari.

Si va asigur ca mai erau o multime de combinatii de culori pe care nu am reusit sa le fotografiez.

In praful drumului, un vanturel face o baie sa mai scape din paraziti in timp ce noi treceam in

revista ce specii se balaceau in apa putin adanca. Avem aici Rata caraitoare (Anas querquedula),

si un frumos exemplar de ratoi de Rata lingular (Anas clypeata).
Coborand de pe Bombeuri, pe drul, de o parte si alta, suntem incantati de culorile Prigoriilor

(Merops apiaster). exista cateva maluri aici, nisipoase, unde prigoriile isi pot sapa cuiburile

alaturi de Lastunul de mal (Riparia riparia). Poza este facuta in primavara 2009, am trecut pe 1 mai anul acesta sa vad ce mai fac lastunii. Din pacate, un excavator a sapat in malul cu lastuni, astfel au disparut toate cuiburile cu lastuni cu tot.

Pe parte dreapta a drumului spre grind, pe langa o multime de limicole am remarcat o multime de Egrete mari (Egreta alba) ce aveau treba cu broastele c es e manifestau fonic.

Putin mai la nord, in zonele ramase neinundate, am remarcat cateva paseriforme, mi/a placut in mod deosebit Fasa rosiatica (Anthus cervinus), deosebit de frumos colorata si cu un cantec

destul de placut, ce misuna prin iarba alaturi de Codaobatura galbena si alba.

Am fost mirat de abundenta de Pupeze din acest an. Pupaza (Upupa epops), daca facem abstractie de cele vazute zilnic la telvizor si pe strada, este o pasare aparte, deosebit de harnica, am vazuto de cateva ori scotand din pamant ditai coropisnitele, avand un cantec inconfundabil "Po-po, po-po" usor de auzit de la distante mari. O intalnim peste tot in dobrogea, in sate, in paduri in gradini si sesuri.

Canta din copaci sau bolovani mai inalti, in momentul cand emite "po-po"-ul lasa capul in jos si inchide ochii. In fotografie, pupaza canta pentru o Codobatura alba. Prin preajma, pe cativa metrii patrati, mai erau fasele, codobatura galbena, califari albi si popandai.

Campia din sudul grindului, primavara e o frumusete. Fel de fel de specii le intalnesti aici, in imagine avem in Starc cenusiu (Ardea cinerea).

In sud-estul zonei tampon, dincolo de maldarele de stuf, vegetatia inalta dispare, lasand loc vegetatiei tipice de saratura. Aici am intalnit Prundarasul de saratura (Charduelis alexandrinus).

Tocmai clocea niste oua. Femela s/a indepartat de cuib simuland ca este ranita si m/am apropiat de locul pe care/l parasise fara sa/mi dezlipesc ochii de acel punct. Eram la jumatate de metru de cuib si cu mare greutate am reusit sa descopar ouale. Sunt cam de dimensiunea maslinelor si perfect colorate spre a nu fi vazute.

Ingrijorator este ca locul ales de prundaras sa-si faca cuibul era chiar in drumul vacilor si oilor ce pasc in zona.

Ar fi o nedreptate sa nu amintesc de Barza alba (Ciconia ciconia), caci ceea ce la noi este o chestie obisnuita, la altii a disparut sau este o raritate. Tara cu cele mai multe berze albe este Polonia. In Parcul Natural Dunai - Drava este un muzeu dedicat berzei.

Tot in aceasta zona mai intalnim Starcul galben ( Ardeola ralloides) si o pasare minunata,

Pasarea ogorului (Burhinus oedicnemus), nume stiintific imposibil de retinut. Priviti numai ce

ce ochi are ! Este echivalentul european a cucului alergator american "Beep-beep"din binecunoscutul desen animat in care coiotul este supus la cazne crancene . Este o pasare putin cunoscuta la noi, destul de raspandita, un alergator redutabil. M-am pomenit cu ea sarind in fata masinii pe sosea, alergand in fata masinii si luindu-si zborul numai cand am ajuns la un metru de ea.
Intram in zona strict protejata si lucru mai rar intalnit, pe la ora 9-10 dimineata ne intalnim cu

un mistret de toata frumusetea, ne taie calea fara sa ne bage in seama. Suntem oarecum multumiti ca suntem in masina. Poza este facuta in luna septrembrie, repet, pozele din aceasta postare sunt facute pe parcursul mai multor vizite pe grind.

Anul acesta 2010 este un an deosebit, atipic. Inca din februarie apele au fost foarte mari inundand portiuni mari din grind. Aceasta poza este facut a de 1 mai, anul acesta

iar aceasta in februarie anul acesta.

Cam asa arata grindu in anii normali, neinundat.

In tufisurile de aici am vazut Sfranciocul cu frunte neagra (Lanius minor) , pasare cu obiceiuri ciudate despre care voi vorbi ceva mai incolo.

Supreafete mari de apa de mica adancime acopera mijlocul zonei centrale si de nord a grindului. Situate intre zone mari cu stuf, ele sunt ideale pentru toate pasarile ce sunt legate de apa. Avem in fotografie Pelicanul cret (Pelecanus crispus), Lebada de vara (Cygnus olor), Gasca de vara (Anser anser), Califarul alb (Tadorna tadorna), Rata lingurar, Rata suieratoare, Pescarusul razator (Larus ridibundus), Nagatul (Vanellus vanellus) si multe alte pe care le/am vazut cu luneta ornitologica.

Asa cum am mai spus, anul acesta nivelurile apelor au fost foarte mari. Drept consecinta, drumurile de pe grind sunt in mare parte sub apa. Accesul este destul de dificil.

Odata intrati in liziera de padure ce insoteste drumul de ambele parti, intram in taramul paseriformelor si nu numai. Primavara am reusit sa fotografiez Macaleandrul, (Erithacus rubecula), pasare care desi destul de sperioasa, curiozitatea o face sa se apropie incet, pe ocolite de masina. Trebuie sa mentionez ca o mare parte a pozelor facute la paseriforme sunt facute din masina. Avantajele fotografierii din masina sunt multiple. In primul rand este vorba de comoditate. Stai comod in fotoliul masinii si astepti nemiscat "prada" sa intre in bataia aparatului. Apoi, pe scaunul de alaturi se pot tine alte aparate, obiective, blitzuri, apa de baut, binoclu. Esti cat de cat ferit de atacul tantarilor. Daca locul nu este bun te muti usor in alta parte. Banuiesc ca masina este asimilata in mintea pasarilor cu un animal mare, gen cal, vaca, caci m-am putut apropia mult mai mult cu masina de pasari decat mergand pe jos.

Avem aici un mascul de Maracinar negru (Saxicola torquata), pozat tot din masina in aceeasi perioada cand am pozat macaleandrul. Maracinarul a venit pur si simplu spre masina, cam pana la 4 m. spre a se lamurii cei cu dihania asta mare. Nu toate au insa acest comportament. nu reusesc sa ma apropii convenabil de presura de stuf si de grangur. Presura am mai reusit sa pozez dar de la distanta mare sau prin parbriz si nu sunt multumit de calitatea pozei iar grangurul este atat de sperios si rapid ca nici macar nu reusesc sa duc aparatul la ochi.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Sfranciocul rosiatic (Lanius collurio). Ca dimensiuni pentru a va face o imagine, sunt mai mari ca vrabiile dar mai mici ca mierlele , am avut multe ocazii sa-i fotografiez,

ambele fotografii fiind facute din masina. Sfranciocii sunt niste mici pradatori. Se hranesc cu insecte, soparle si pasari sau mamifere mici pe care adesea le infig in ghimpi sau spini. Am avut ocazia sa vad un astfel de comportament in luna iulie 2009, la Valea Fagilor.

Un adult de Sfrancioc rosiatic a prins un cosas pe care l-a ferit unui pui mai maricel. Acesta a refuzat hrana adusa de parinte. Adultul nu a mancat cosasul ci l-a infipt intr-un spin asa cum se vede in imagine.

In primavara asta am vazut o multime de silvii. Pasari frumos cantatoare, nu se lasa prea usor fotografiate. In imagine este un mascul de Silvie cu cap negru (Sylvia atricapilla)

iar aigi o imagine suava cu o femela din aceeasi specie. Destul de sperioase, le/am pozat afara din masina, stand nemiscat cu aparatul pe monopod si cu better-beamerul fixat pe flash. Fiind curioase, cam toate paseriformele se apropie sa vada daca apare ceva nou si daca eventual este vre-un pericol. Atunci este momentul sa le fotografiezi, caci de obicei, odata lamurite despre ce e vorba, nu se mai intorc.

O alta silvie mai frecventa decat cea de dinainte este Silvia mica (Sylvia curruca). Nu este chiar asa de sperioasa ca prima.

Aici avem un Lacar mare (Acrocephalus arundinaceus) este ceva de speriat cata energie au aceste pasari, canta intr-una de dimineata pana seara. Cantecul este ceva de genul "crrrr-crrrr-

ciiiiiii-ciiiiii-traa ce se repeta obsesiv.

Iar aici, asta mai micut, este ori un Lacar de mlastina (Acrocephalus palustris) sau Lacar de stuf (A. scirpaceus) sunt mai greu de determinat din poza.

O alta pasare deosebit de vioaie si curioasa si deci relativ usor de fotografiat este Muscarul mic

(Ficedula parva). Se aseaza pe cate o crenguta si in zbor rapid prinde insectele mici ce zboara in apropiere. Astfel postat poate fi fotografiat. Ne scuteste astfel de o multime de tantari.

Din aceeasi categorie de pasarele ce dau iama printre tantari se numara Pitlicea fluieratoare (Phylloscopus trochilus)

Ultimile poze sunt facute cat se poate de comod. Asezat pe un scaun pliant cu speteaza cu aparatul pus pe monopod si cu blitz cu better-beamer. Dupa cateva minute de la instalare esti integrat in natura si micii curiosi inaripati se apropie din ce in ce cu mai mult curaj sa vada ce

dihanie sta nemiscata la panda. Ce este haios e faptul ca la declansarea blitzului, unele din pasarelele astea tresar lovin scurt din aripi. Unele se sperie si zboara dar majoritatea raman sa infrunte lumina orbitoare.

Prin peregrinarile mele prin delta am intalnit de cateva ori cuiburi suspendate construite de o alta pasăre deosebit de interesantă, harnica si vioaie, numită Boicuş (Remiz pendulinus). În imagine masculul întăreşte firele ce leaga cuibul de ramură ţesând cu dibăcie o reţea de fire.

Apoi vine şi femela cu fire moi pentru a aşeza un aşternut moale pentru viitoarele ouă. El întăreşte marginile ferestrei.

Construirea cuibului este periodic întrruptă de momente de intimitate când se "pun bazele" noii generaţii de boicuşi.

După care se trece din nou la "întemeierea căminului". Ce deosebire între cuibul Prundăraşuluii de sărătură, o simplă scobitură în nisip şi acest cuib elaborat.

Toamna târziu, migrau mierlele spre sud. Într-o dimineaţă friguroasă, se încălzea la soare un pui de Mierlă (Turdus merula), vădit obosit, slăbit. În apropierea lui se agitau câteva mierle adulte, cred că încă îl mai hrăneau. Nu ştiu dacă puiul a trecut de iarna asta.

Uşor uşor ajungem iar la Cabana Cocorul, cu acoperiş de stuf, cu pereţii pictaţi de găinaţul păsărilor ce cuibăresc în diferitele orificii din cabană, hota nu este funcţională căci în tubul ce scoate aerul cald este ocupat de un cuib de grauri iar la intrare sunt, normal, cuiburi de rândunele, (Hirundo rustica) pe la instalaţia electrică.

Vasile, cabanierul, a pus câte o placa de lemn sub fiecare cuib.

Iar acolo unde sunt multe rândunele trebuie să fie şi Şoimul rândunelelor (Falco subbuteo).

Pe lângă Grauri, în cabana mai cuibăresc vrăbii, codobaturi albe, galbene iar

prin curte am văzut o mulţime de Codroşi de munte (Phoenicurus ochruros), în imagine un frumos mascul

iar aici o femelă. Masculul l-am pozat din mşină iar femela stând nemişcat lângă un panou.

La colţul unei anexe şi-a facut cuib o pupăză, specie despre care am mai vorbit, şi care s-a strecurat spre cuib cu o coropişniţă în cioc.

Pe digul de piatră dinspre lacul Goloviţa se încălzesc la soare şerpi de apă .

Este luna februarie, este frig şi bate un pui de crivăţ pe lacul Sinoe. Ne apropiem de insula Ceaplace, loc unde cuibăreşte Pelicanul creţ (Pelecanus crispus). Am ami vorbit despre ei.

După cum se vede, în februarie cam 50 de pelicani îşi construiseră deja cuiburile. Unii cloceau deja.

aici pot fi observaţi mai de aproape. Dacă privim coafura, e lesne de înţeles de ce se numesc pelican creţ.

Aici avem doi pelicani creţi şi doi pelicani comuni. Ăia cenuşii cu pliscul mai portocaliu sunt creţi.

Prin luna mai, insula Ceaplace e plină de pui de pelican creţ, cormorani, uneori gâscă de vară şi pescăruşi.

Nu pot să închei fără a aminti de Codobatura galbenă (Motacilla flava) cea mai răspândită pasăre în mai pe Grindul Lupilor.

Sunt atât de multe încât şi Fazanul (Phasianus colchicus) a făcut ochii mari.

Cu greu ne hotărâm să ne întoarcem acasă la Tulcea. Vom revenii şi sunt convins că voi mai posta imagini şi fapte de aici.

La revedere Grindul Lupilor!

CODALBUL - THE WHITE-TAILLED EAGLE - Haliaeetus albicilla - I

2010-04-20T21:18:00.110+03:00

Ce pasăre minunată, mândră, falnică, cea mai mare pasăre de pradă de la noi şi a patra din lume.
Cred că nu greşesc dacă spun că zona cu cea mai mare biodiversitate din ţara noastră situată în partea de sud-est a României este Dobrogea.

What a beautiful, proud, splendid bird, the biggest raptor in Romania and the fourth in the world. The area from south-east of Romania with the largest biodiversity is Dobrogea.

Prezenţa Deltei Dunării,
The presence of Danube Delta,

a munţilor Măcin,
of Macin Mountain

a complexului da lacuri Razem Sinoie,
of Razem-Sinoe Lakes complex,

vasta zonă de coline şi stepe în vecinătatea apei,
the wide hillock and steppe area near the water

clima de tranziţie între climatul pontic şi cel mediteranian, favorizează înmulţirea a numeroase specii de animale.

the transition climate between the Pontic one and Mediterranean one, favors the increase of numerous animal species.

Cu aproape un veac în urmă, munţii stâncoşi din nord şi dealurile vălurite erau acoperite de păduri seculare neumblate
A century ago, the rocky mountins from North and the rippled hills where covered by secular pathless forests

ca de altfel zăvoaiele Dunării şi
as well Danube's water meadow

imensitatea stufăriilor din zona inundabilă a Dunării sau a deltei.
and the huge reed-bed from flooded area of the Danube or the delta.

Stepa acoperită cu mari suprafeţe de plante ierboase şi tufişuri forma un vast teritoriu prielnic
The steppa, covered by large surfaces with grassy vegetation and bushes is a wide area

înmulţirii unei faune de reptile, în imagine Şarpele de apă (Natrix natrix),
favorable for reptile reproduction as the Water snake,

Broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca),
the Land turtle

Guşterul (Lacerta viridis),
the Green lizard

Vipera cu corn (Vipera ammodytes),
the Horn vipera

a numeroase specii de păsări, aici avem Lişiţe (Fulica atra) văzută lângă satul Vadul din jud. Constanţa,
a numerous bird species, as the Coot, seen near Vadul willage from Constanta district,

sau Gârliţa mare (Anser albifrons) în amestec aici cu Gâsca de vară (Anser anser) fotografiate la Sarinasuf.

or the White-fronted Goose, here between with the Greylag Goose.

Stepa dobrogeană este un paradis al diverselor rozătoare, aici avem un Popândău, (Citellus citellus),
The steppa from Dobrogea is a rodent paradise, here is the Ground squirrel,

sau în Delta Dunării, Bizamul (Ondatra zibethicus).
or in the Danube Delta the Musk rat.

O mulţime de insecte trăiesc aici, în imagine avem o cicadă, insectă ce face un zgomot teribil vara, în august în pădurile de foioase. Acum două veri, în pădurea Babadag a fost o explozie de astfel de insecte.
A lot of insects are living here, in the image is a cicada, e very noisy insect in the summer. Two years ago, the Babadag forest was invaded by this kind of insects.

şi o lăcustă verde, nu cunosc numele ştiinţific, sunt deschis la orice ajutor din partea unui entomolog.
Multumesc d-lui L. Rakoczy pentru cu promptitudinea cu care m-a informat ca lacusta in cauză este Cosaşul de stepă, ştiinţific Saga pedo.
and a Greed locust - Saga pedo (thank you mr. L. Rakoczy who told me the scientific name)

Datorită acestei hrane naturale abundente precum şi a cadavrelor ce proveneau de la turmele de oi ce păşteau pe aceste vaste întinderi, este normal ca şi numărul păsărilor răpitoare să fi fost cu mult mai mare.

De atunci însă, în decursul anilor, s-au produs mari schimbări în densitatea păsărilor răpitoare din avifauna Dobrogei, fapt ce se resimte acum în toată ţara.

Cauzele ce au dus la diminuarea dramatică a numărului păsărilor de pradă în Dobrogea sunt multiple, încerc să enumăr câteva:

Schimbarea mediului de viaţă - defrişările pe suprafeţe imense fără a se lua măsuri de reîmpădurire, defrişarea zăvoiaelor Dunării,

exploatarea marilor întinderi de stuf, abordarea unei agriculturi extensive;

folosirea pesticidelor în agricultură - pentru combaterea dăunătorilor culturilor, s-au folosit substanţe organo-fosforice şi organo-clorurate, care sunt de fapt nişte otrăvuri puternice perioade îndelungate de timp şi în cantităţi mari, mult peste cele recomandate;

– otrava folosită în combaterea răpitoarelor cu păr – folosirea hoiturilor şi a nadelor otrăvite cu stricnină în combaterea lupilor, şi a altor răpitoare cu păr a făcut ca numărul vulturilor, în special al celor hoitari să scadă drastic până la dispariţie.

d- împuşcarea nejustificată a păsărilor adulte – împuşcarea păsărilor răpitoare a constat în genere, în afara plăcerii de a răpune astfel de piese, din dorinţa de a le poseda ca trofee personale, cât şi o datorie legală. Astfel „Legea pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătoarei” din 1923 spunea la art. 25: „este permis a se vâna şi în timpul oprit lupii....şi orice păsări răpitoare, stricătoare vânatului util”. În imagine o fotografie din 1957, bravul vânător are în mâna dreaptă o femelă de Şorecar comun - Buteo buteo - împuşcată chiar la cuibul cu pui. În cealaltă mână are un Uliu porumbar - Accipiter gentilis.

„este permis a se vâna şi în timpul oprit lupii...." poza este făcută în America, acelaşi lucru se întâmpla şi la noi, cu acelaşi efect.

De câţiva ani se tot zvoneşte că în Parcul Natural Măcin s-ar fi stabilit o pereche de lupi. Cert este că suntem invadaţi de şacal.

- intoxicaţiile cu plumb sunt frecvente. Vânătorii alicesc păsări ce nu sunt găsite, acestea mor şi sunt consumate de vulturi, în imagine chiar un codalb, cu alice cu tot. acestea se acumulează în corpul păsării de pradă şi declanşează intoxicarea. Culoarea verzuie a cavităţii bucale este semn clar de intoxicaţie cu Pb. În vest se folosesc alice de oţel. O parte din vânătorii noştri nu agrează acest lucru, alicele de plumb sunt mai ieftine şi pot fi turnate de fiecare vânător după cum îl taie capul.

Numai în 1938, odată cu introducerea permiselor de vânătoare se ia prima măsură de ocrotire : „este interzis vânarea speciilor rare, ...cum sînt zăganii, acvilele, vîltanii hoitari”.

Din primăvara anului 1950 însă, timp de 16 ani, organele de vânătoare au început o campanie cu totul nejustificată de combatere a păsărilor răpitoare. S-au fixat filialelor de vânătoare plan de combatere a păsărilor răpitoare,

consecinţa fiind dispariţia din Dobrogea din1954 a lui Gyps fulvus, Vulturul sur, (în imagine în dreapta regretatul meu prieten ornitolog Marinov Mihai, iar în stânga dl. dr.Dănuţ Hulea, astăzi director executiv la Societatea Ornitologică Română.)

şi a lui Aegypius monachus - Vulturul negru, cel mai mare vultur de la noi în acea perioadă, din 1958 .

Vulturul codalb a reuşit însă să supravieţuiască, însă cu mari pierderi. Astfel în iarna 1963/1964 au fost semnalaţi 60 de codalbi otrăviţi cu stricnină la cadavre.

Delta Dunării şi lunca Dunării au rămas singurile zone din ţară unde mai cuibăreşte. În perioada 1964-1967 în delta Dunării au existat un număr de 32 de cuiburi însă numai în 12 au fost găsite ouă şi pui.

Între 1980-1982 totalul cuplurilor şi cuiburilor ocupate a fost de numai 7 din care au rezultat însă numai 4 pui zburători.
Nu a existat până în prezent un program unitar de monitorizare a codalbului pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

Anul trecut în toamnă a demarat un proiect de monitorizare a codalbului de la noi prin Programul DanubeParks, ce constă în inelarea juvenililor cu inele color, fixarea a două transmiţătoare pentru telemetrie satelitară, construirea a 10 cuiburi artificiale şi popularizarea activităţii unei perechi de codalb la cuib prin instalarea unei camere WEB. Cuibul ales este cel din imagine, prefer să nu dau coordonatele, vă voi ţine la curent cu evoluţia proiectului. Am reuşit să şi filmez ceva, voi încerca să şi postez filmul la sfârşit.

Cuibul a fost construit în această primăvară. În dreapta este vechiul cuib, stă să cadă, în stînga lângă vâsc, cuibul cel nou. Pe măsură ce vom demara operaţiunile de instalare a camerei WEB voi posta pe blog cum s-a desfăşurat lucrarea. Sunt puţin şi emoţionat şi puţin incitat (am vrut să evit cuvântul excitat) de acest proiect caci la noi nu a mai instalat nimeni camere web la cuib de acvilă. Cred că am uitat să menţionez că, virgulă, Codalbul este o acvilă, rudă apropiată cu vulturul (acvila de fapt) pescar american (capul şi gâtul alb) ce-l vedem în toate filmele americane şi pe toate stemele lor.

Programul de monitorizare prin telemetrie satelitară îl execută colegii dela I.N.C.D.D.Tulcea. Vom afla astfel pe unde hoinăresc aceste păsări, unde se duc juvenilii după primii ani şi cine ştie ce alte chestii. Estonienii au facut deja aşa ceva. Cine e interesat să vadă poate accesa http://www.looduskalender.ee/en/node/2907

În imagine avem un juvenil, capturat la Chilia. Se vede că ciocul nu este galben ca la adulţi în schimb are nişte ghiare de toată frumuseţea.

Programul de monitorizare cu inele color a fost demarat de suedezi prin 1974-1975 când şi la ei cam dispăruseră codalbii. În anul următor au aderat Finlanda, Norvegia şi alte ţări nordice, astăzi la acest program participă Danemarca, Anglia, Polonia, Rusia, Germania, Austria, Ungaria, Slovacia, Cehia, Ţările Baltice şi noi. Programul constă în fixarea de inele de o anumită culoare pe piciorul drept al codalbului culoare ce indică zona de origine (se inelează numai pui ănainte de a părăsi cuibul), pe piciorul stâng un inel de o culoare ce indică anul inelării. Se urmăresc cu binoclu şi luneta ornitologică în următorii ani, inelele de pe picioarele codalbilor aflându-se astfel origine şi anul naşterii lor.
Suedezii au deja peste 2.000 de exemplare inelate. Dar nu vreau să vă spun totul despre codalb din prima postare.

Sper să vă intereseze.

IARNA IN DOBROGEA

2010-02-16T18:22:00.148+02:00

Nu suport prea bine căldurile. De aceea, dacă aş face un clasament al preferinţelor mele în ale anotimpurilor, iarna s-ar situa cu siguranţă înaintea verii.

Din păcate, sau din fericire pentru multe necuvântătoare, adevăratele ierni, aşa cum mi le aduc aminte din copilărie, sunt din ce în ce mai rare.

Adică ierni cu ger şi zăpadă. Le duc dorul. Asociez întotdeauna imaginea iernii "clasice" cu bradul de Crăciun şi bunătăţile atârnate în el, derdeluşul şi săniuţa din copilăria mea la Oradea,

răcituri, sarmale, şorici, jumări, (aici vorbeşte gurmandul din mine), colindători, aniversări, urări de bine, Moş Nicolae, cadouri.

Sigur, asta este imaginea "idilică", parte frumoasă a iernii.
Nu întotdeauna lucrurile stau aşa.

Avem parte de ierni uscate şi geroase sau ierni ploioase ce aduc mai mult a toamnă târzie. Dar când avem minus 25 de grade, Dunărea dă senzaţia că fierbe, ca în fotografie. Fiind foarte ger, apa fiind mai caldă, se evaporă formând aburii ce dau senzaţia de fierbere. Suntem în ianuarie 2010.

Oamenii profită de gerul uscat şi îşi încearcă norocul cu un pescuit la copcă. Suntem aici în apropiere de capul Iancina, ianuarie 2006.

Din cauza gerului, lacul Razelm a îngheţat bocnă, iar în zare, soarele răsare din mălura de deasupra mării. Gheaţa este vie, când mergi pe ea se aud trosnete şi scrâşnete din adâncuri, prin îngheţare apa se dilată, forţe uriaşe împing gheaţa în mal sau o crapă cu trosnete ce se propagă mult mai tare prin apă.

Rezultatul este o gheaţă frământată, sloiurile încălecîndu-se şi îngheţînd în forme antarctice.

Iernile fără zăpadă sunt însă benefice păsărilor ce vin să ierneze la noi.

Este cazul Gârliţei mari (Anser albifrons), aflată aici în număr mare alături de Gâsca de vară (Anser anser)

pe un câmp de orz lângă Sarinasuf. Frecvent în aceste mari cârduri se află şi Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis).

Tot în această perioadă ierneză la noi Lebăda de iarnă (Cygnus cygnus), venită la noi din zonele nordice, aici poposind pe o cultură de rapiţă.

Nu de puţine ori le-am văzut împreună, amestecate, Gâsca cu gât roşu din imagine, Lebăda de iarnă, Gârliţa mare şi Gâsca de vară căci acolo unde sunt mai mulţi ochi, paza e mai sigură.

Nu am reuşit niciodată să mă apropii de ele, stau numai în spaţii foarte deschise pe grâu, orz sau rapiţă, locuri unde au vizibilitate maximă.

Suntem pe lacul Razelm, regretatul meu prieten Mişa Marinov încearcă din loc în loc grosimea gheţii.

Primele îngheaţă canalele, japşele şi gârlele. Pe unii nu-i deranjează deloc acest lucru. Pentru Raţa mare, ( Anas platyrhynchos) gheaţa este un loc cât se poate de călduros de dormit.

Pentru păsările ce se hrănesc cu vegetaţie acvatică, lebede, raţe, lişiţe, ochiurile de apă sunt vitale. Iată aici o aglomeraţie de Lişiţe (Fulica atra), pe un mic canal parţial îngheţat.

Un exemplar de lişiţă ceva mai de aproape, se pare că suportă destul de bine iarna.

În lunile ianuarie şi februarie 2009 au fost câteva săptămâni cu zile destul de calde, deajuns cât să profite de soare locatarii pădurii din apropierea Tulcei, ca Piţigoiul mare (Parus major) ,

Cojoaicele (Certhia sp.), aici trebuie să intervină Cosmin Manci

să mă lumineze ce fel de cojoaice sunt....

Ghionoaia sură (Picus canus) deosebit de activă,

Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major).

Deşi este hrană pentru toată lumea, unora nu le ajunge pădurea.

În imagine, Ghionoaia sură goneşte o Ciocănitoare de stejar (Dendrocopos medius), după care

se va concentra pe "Cuirasatul pădurilor" una din păsările mele favorite:

Ciocănitoarea neagră - (Dryocopus martius).

Această poză este făcută astăzi, 16-02-2010 în pădurea 7 Ţevi, pădure înzăpezită după viscolul de ieri şi unde singura prezenţă vizibilă şi evidentă era Dânsa.

După cum se vede nu este deranjată de zăpada depusă, ciocăneşte în scoarţă cu aceeaşi vigoare ca primăvara, parcă nici nu simte vremea.

Singurul lucru de care este deranjată este..

Ghionoaia sură. Ciocănitoarea neagră "deschide frontul de lucru" pentru celelalte ciocănitori, fiind cea mai mare decojeşte eficient trunchiurile. După ea vin şi celelalte şi desăvârşesc opera de vânare a larvelor şi insectelor. Am avut ocazia să văd Ghionoaia sură zburând razant pe deasupra capului Ciocănitorii negre, iar în altă locaţie, o Ciocănitoare de grădină alungând o pereche de Ciocănitori negre dintr-un plop.

Spuneam că ochiurile de apă sunt vitale pentru speciile ce se hrănesc cu vegetaţie acvatică, în imagine suntem pe Ghiolul Murighiol, în 2006, unde lebedele au reuşit să împiedice o porţiune de lac să îngheţe agitând continuu apa.

Un astfel de ochi de apă se numeşte aici "ceaclac" aici hrănindu-se şi lişiţele, raţele chiar şi gâşte am observat.

Şi sticleţii o duc destul de bine iarna atâta timp cât ciulini se găsesc pretutindeni. Iarna se adună în stoluri mari, de zeci de indivizi,

iar acolo unde sunt păsări multe sunt şi prădători, aici Şoim de iarnă (Falco columbarius).

O prezenţă comună iarna este Piţigoiul albastru (Parus caeruleus).

Lucrurile iau însă o întorsătură nedorită atunci când viscolul şi zăpada iau loc zilelor însorite.

Crivăţul biciuieşte vegetaţia ierboasă de pe întinderile nesfârşite dobrogene. Suluri de zăpadă se aştern pe câmp şi pe drumuri.

Sloiuri de gheaţă blochează circulaţia pe Dunăre, accesul în deltă este mult îngrunat.

Sloiuri masive de gheaţă sunt împinse pe mal, zăpada se aşterne peste culturi şi peste apa îngheţată.

Dacă pentru unii zăpada este prilej de joacă şi bucurie,

pentru alţii este prilej de tristeţe,

iar pentru alţii este chestie de supravieţuire. În imagine, în plan depărtat la orizont este un pui de lebădă. Culoarea penelor îl camuflează destul de bine.

Văzut mai de aproape arată chiar aşa. Găinaţul de lângă el arată că stă aici de mult şi nu e în formă prea bună. Este lucru neobişnuit să găseşti o lebădă singură pe câmp. Ceva nu e în ordine cu ea.

La apropierea mea găseşte forţa să zboare ceva mai încolo.

Anul acesta am găsit un număr mult mai mic de gâşte şi gârliţe faţă de anul trecut. Hrana se găseşte mult mai greu iar lacurile îngheţate nu mai asigură odihna liniştită pe timp de noapte. Probabil că toate sunt mai spre sud în zone mai primitoare. Aşa cum spuneam, acolo unde este o aglomeraţie de păsări sunt şi prădători. În răchita din stânga se observă silueta unui şorecar.

Este un Şorecar încălţat, (Buteo lagopus) care periodic zboară deasupra cârdului de gâşte şi Porumbei guleraţi (Columba palumbus), urmărind orice semn de slăbiciune sau boală.

Printre gâşte şi porumbei am observat şi câteva Gâşte cu gât roşu.

Iată aici un Porumbel gulerat sau Porumbel popesc, cum se mai numeşte pe aici. În acest an am văzut nenumărate stoluri din această specie, ca niciodată, împrăştiaţi în toată Dobrogea de nord. Cred că sunt sute de mii.

Pe canale, unde sunt poduri, curentul de apă împiedică apa să îngheţe. Aici se adună gâştele şi raţele,

dar şi specii mai rare ca Ferăstraşul mic (Mergus albellus). Pozele sunt făcute

pe o vreme cât se poate de câinoasă, viscol şi ger, dar toate aceste păsări se simţeau foarte bine, se observă în poza

aceasta o gască ce se spală de zor. Puiul de lebădă însă se vede că suferă.

Deasupra lor se învârtea un Uliu păsărar (Accipiter nisus).

Gerul a făcut să îngheţe chiar şi Lacul Sărături, ce diferenţă între locul acesta pustiu şi cel plin de viaţă din primăvară!

Orice ochi de apă cât de mic este ocupat.

acest pui de lebădă, singur, se hrăneşte aici, apa îi asigură hrana necesară supravieţuirii. Un alt pericol ce pândeşte în special lebedele este acela de a fi prinse în gheaţa apei, de obicei peste noapte când este foarte frig.

Din discuţiile purtate cu Dl Kiss Botond, se pare că în iernile grele stârvurile de lebădă asigură mare parte din hrana Codalbului (Haliaeetus alnbicilla).

Potârnichile reuşesc să-şi disimuleze prezenţa destul de uşor când nu este zăpadă.

Iarna se confundă uşor cu peisajul iar vara se ascund în vegetaţie.

Prin care se strecoară cu mare dibăcie.

Pe zăpadă însă sunt mult mai vulnerabile. Imaginaţi-vă viaţa acestor păsări create şi destinate

a fi urmărite, pândite, prinse sau împuşcate de câini vagabonzi, vulpi, şacali, păsări de pradă şi peste toate, de vânători. Asta este Potârnichea (Perdix perdix), nume predestinat pierzaniei.

Nici Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus) nu pare prea fericit deşi am văzut ruda sa mai mare simţindu-se destul de bine în ape reci. Acelaţi lucru îmi sugerează şi Stârcul cenuşiu din imaginea de mai jos.

şi întotdeauna în apropiere este cineva gata să profite de cel mai mic semn de slăbiciune. Acest mod de a trăi nu este prea confortabil.

Cam aceaşi soartă cu potârnichile o are şi Fazanul (Phasianus colchicus). Dacă el se consideră
perfect camuflat, înţeleg de unde vine aluzia la inteligenţa unui fazan.

Acest lucru este valabil şi la făzăniţă.
Ce căuta fazanul în ditai câmpul ? N-am să ştiu niciodată. E plină Dobrogea de boscheţi şi tufişuri.

Nu mai vorbesc de stuf. El se simte în siguranţă aici. Cum îl vedem.

Cred că nu greşesc când afirm că vremurile grele pentru unii înseamnă trai îndestulat pentru alţii.

Dacă luăm în consideraţie numai paseriformele care mor în această perioadă. În imagine avem o Cinteză.

Iarna grea a făcut multe victime printre caii din pădurea Letea. Asta este bucuria şacalului, vulpilor şi codalbului, cel puţin.

Eretele vânăt (Circus cyaneus) este alt prădător ce bântuie deasupra întinderilor înzăpezite.

O altă imagine a Capului Iancina făcută în iarna 2006 şi un răsărit de soare făcut în acelaşi an, de pe Capul Iancina peste lacul Razelm, spre mare. La baza soarelui se observă vegetaţia de pe Grindul Lupilor.

Jos este o imagine de la Capul Doloşman.

Dacă priviţi cu atenţie în partea stângă a imaginii se văd două puncte. Poza este făcută cu un obiectiv Canon 18-40L. Am schimbat obiectivul cu cel de 400 L

şi am realizat că punctele erau doi oameni, unul cu o bicicletă. Concluzia este că nu numai păsările bântuie prin cele mai neaşteptate locuri şi că grădina lui Dumnezeu e mare.
Pentru unii, aceste incursiuni s-au sfârşit tragic.

Aşa cum spuneam, iubesc iarna şi anul acesta am, avut parte de iarnă adevărată. Aici sunt la pădurea Letea, căutând cuiburi de codalb cu câţiva colegi. Despre istoria codalbului, şi ce făceam noi pe crivăţul acela la Letea voi povesti în altă postare.

dimineaţă pe Razelm, privind spre insula Popina. Prietenul Marinov.

Iarna mai cu zăpadă sau fără, mai cuger sau moină, este un subiect inepuizabil. Personal prefer iarna adevărată. Este greu de descris un răsărit de soare la minus 25 de grade. Degetele îţi îngheaţă pe declanşator, ochii îţi lăcrimează la cea mai mică adiere, nasul curge non-stop. Uneori aparatele clachează. Bateriile trebuiesc ţinute la cald. Satisfacţia unei poze reuşite creşte direct proporţional. Merită tot canonul.

VIZITA IN UNGARIA SI CROATIA

2010-01-31T21:35:00.090+02:00

Fac parte dintr-un colectiv ce se ocupa de punerea in practica a unui proiect DanubeParks intitulat, ce are cinci directii de dezvoltare. Unul dintre ele este dedicat Vulturului codalb. Voi detalia tema aceasta intr-o postare viitoare. In ianuarie, toti cei implicati in studiul codalbului in acest proiect, din Germania, Slovacia, Austria, Ungaria, Serbia, Croatia, Bulgaria si Romania, ne-am intalnit in Ungaria pentru a pune la cale lucrurile. Cu aceasta ocazie am vizitat Parcul Natural Dunare-Drava din Ungaria si Parcul Natural Kopacky rit din Croatia. Prima zi a deplasarii am petrecuto pe traseul Tulcea - Arad, unde am innoptat. Deplasarea am facuto cu microbuzul institutiei. A doua zi am intrat in Ungaria cu directia Mohaci, nu ne-am oprit aici, am intrat in Croatia unde trebuia sa le lasam pe colegele noastre.

Pensiunea unde s-au cazat se afla in localitatea Bellye, in apropierea Parcului Kopacky rit ce urma sa-l vizitez si eu peste doua zile.

Am gasit cu oarecare dificultate pensiunea, insa ne-a facut o impresie foarte bunade cum am vazuto.

Delegatia noastra a fost primita asa cum se cade de gazda, catel si pisica.

Pensiunea are un aer rustic, tartacutele si dovlecii fiind nelipsiti in gradina

pe veranda casei, pe pereti. Interesant este ca la ei pe timpul iernii isi tin

toate orataniile in solar. Astfel am vazut sub un astfel de solar gaini pitice, alaturi de rate mandarin si serusi. E drept ca inauntru era cu mult mai cald ca afara. Si cum eram coplesiti de foame, am mai scos din bucatele noastre, insa gazda ne-a tratat cu o tarie binecunoscuta si la noi - şliboviţă. Am servito dintr-o sticlă cu o pară întreagă în interior.

Şliboviţa lor, cu slanina de la noi şi la sfârşit o cafea turcească adevărată a încălzit bine atmosfera. Din păcate, noi bărbaţii a trebuit să ne întoarcem în Ungaria la Mohaci.

Ne-am cazat la pensiunea Pegazus Lovafarm, o pensiune unde se poate învăţa şi echitaţe. În imagine este sala de mese şi pavilionul 1.

Noi însă am stat în acest pavilion unde am beneficiat fiecare de o cazare bună. În ciuda frigului de+afară, am avut tot timpul foarte cald în camere.

În apropiere se afla un manej, şi mici padocuri unde se aflau diferite rase de cai.

Cum ar fi cel din această imagine.

Tot farmecul pensiunii însă consta în căţeii gazdelor. Căţelul alb se numea Piţit (un fel de micuţul în română) cât se poate de jucăuş, era într-o permanentă joacă cu doi pui de boxer.

Ne-am deplasat de la Mohaci la Kolke, un sat din apropiere unde se află un muzeu al berzei. Pe acoperişul clădirii se află trei cuiburi de barză. Este locul unde s-a desfăşurat un proiect anterior codalbului şi anume "Barza albă"

Tot ce se află în interiorul muzeului are legatură cu barza albă. Tricouri, genţi, pungi, desene, vederi, toate au pe ele o barză albă. Clădirea are două camere principale şi anexe. Una din camerele principale este o sală de

şedinţe care de altfel se poate transforma şi în sala de mese, cum am văzut în continuare.

Aici ne-am ţinut cu toţii prelegerile despre codalb.

După care a urmat o binecuvântată masă cu gulaş şi vin din regiunea lor.

Până s-a pregătit masa, noi am vizitat a doua sală. Aici, erau expuse cuiburi de barză cu un adult clocind, un cuib cu ouă şi un altul cu pui de trei săptămâni.
Există de asemeni o dioramă ce prezintă mediul de trai preferat de berze şi hrana consumată.

Sunt prezentate toate berzele existente pe pământ.

Apoi sala se lărgeşte, aici găsim lucrări, pliante şi broşuri legate de barza albă.

Pe postere sunt prezentate acţiuni întreprinse în folosul berzelor,

cele două mari căi de migraţie din Europa spre Africa de sud şi Asia, lucrări despre folclorul diverselor ţări legat de barza albă. Au fot mai multe teorii asupra rolului berzei în a aduce copii pe la casele oamenilor. Nu s-a ajuns la un punct de vedere comun.

Am făcut o poză cu gazda noastră.

După care ne-am deplasat în parcul Duna-Drava propriuzis.

Este un fost teren de cooperativă agricolă pe care localnicii l-au cedat spre a se înfiinţa acest parc.

Aş minţi dacă aş spune că am fost impresionat de ce am văzut aici. Este un teren pe care se practica agricultura şi pe care acum nu se mai face nici o lucrare, decât păscutul cu vite.

Una peste alta nu am văzut pe aceste coclauri decât câţiva şorecari, ciori, o gaiţă iar la malul Dunării raţa mare, cap castaniu şi fluierătoare. Printre ele un corcodel mare.

Parte interesantă a excursiei a fost întâlnirea cu cireada de vaci. D cum ne-au văzut, văcuţele au venit într-un suflet spre noi.

Cum erau destul de multe, zglobii şi bine dotate cu coarne, mă şi vedeam alergat ca la Pamplona. Văcuţele,s-a dovedit a fii doar curioase, s-au oprit la 30m de noi, privindu-ne cu interes.

Şi cam atât. Poate că vara sau primăvara lucrurile stau mai bine aici. Oricum, cu orice vizită ce o fac prin alte zone protejate, cu atât realizez cât de frumoasă şi unică e delta noastră.

Altfel au stat lucrurile a doua zi în parcul Kopackz rit. Am trecut deci iar în Croaţia şi am vizitat acest minunat parc. Este compus din foste unităţi piscicole abandonate cât şi de un complex de ostroave.

care mare parte a anului sunt inundate. În perioada cu ape mici peste tot rămân ochiuri de a.

Vegetaţia dominantă este pădurea de plopi, în care nu se desfăşoară nici un fel de activitate. Deplasarea printre crengile prăbuşite şi putrezite a fost un sdevărat exerciţiu pentru cei mai supraponderali şi mai trecuţi de prima tinereţe, ca mine.

În poienile dintre pâlcurile de copaci, am văzut hrănitori pentru animale. Am vazut o turmă de căprioare cu cerbi de peste 50 de exemplare. Viteza cu care au dispărut m-a împiedicat să le pozez.

De fapt peste tot am observat cărări făcute de animale, ciut, căprioare, mistreţi. Spre deosebire de ce am văzut cu o zi înainte la unguri, aici pădurea era plină de viaţă.

Am auzit de câteva ori ciocănitoarea neagră, mediul este de fapt ideal pentru această pasăre, gaiţa, ţicleanul, piţigoiul mare. Asta aşa din fugă.

Am vizitat 3 cuiburi de codalb, două locuite,

La unul chiar am deranjat femela care clocea.

Nu am stat prea mult aici pentru a nu deranja prea tare vulturul.

Am vizitat un punct de observaţie al păsărilor, specia cea mai răspândită fiind cormoranul.

Ne-am deplasat apoi la un cartier de iernare al gâştelor. Am oprit în apropierea lor cam 6 maşini, cu toate acestea gâştele nu s-au speriat.

semn clar că pe aici gâştele nu se împuşcă.

Se simţeau destul de bine atât gâsca de vară cât şi gârliţa mare. Bine că mai există locuri unde nu sunt hăituite şi vânate.

Printre ele am remarcat şi trei Brante - Gâsca cu gât roşu.

Alte specii remarcate aici au fost Egreta mare, Stârcul cenuşiu, Şorecari din belşug. Ce este interesant este că numărul de şorecari este aşa de mare încât i-am văzut în urma plugurilor care arau, cum fac ciorile şi pescăruşii la noi. La ei şoracarii sunt la putere.
La întoarcere spre ţară ne-am oprit puţin în oraşul Szeged.

Este un oraş cu o arhitectură deosebită ce-mi aminteşte de Oradea mea. Aici eram în piaţa Domului din Szeged.

Râul Tisa în ceaţă. Trebuie să menţionez că am avut o vreme total potrivnică făcutului de fotografii sau filmatului. Ceaţa şi frigul au fost tot timpul.

Acesta este Domul dein Szeged. Nu am avut timp să mă documentez despre istoricul său.

Alte clădiri din centrul oraşului.

Regret că nu am avut decât 40 de minute să pozez şi să filmez în oraş.

Poate cu altă ocazie.

Am să pregătesc în curând o postare despre rostul vizitei mele în Ungaria şi Croaţia şi anume Vulturul codalb.