FLUTURAŞUL DE STÂNCĂ

Pe şoseaua Rm. Vâlcea - Horezu, la câţiva km. înainte de intrarea în Horezu se află un drum lateral ce duce spre Mînîstirea Bistriţa de Vâlcea şi Mănăstirea Arnota. Acest drum ne duce însă şi spre Parcul Natural Buila - Vânturariţa, parc înfiinţat cu câţiva ani în urmă, la înfiinţarea lui contribuind în mod decisiv ONG - ul Kogayon din Horezu.

Configuraţia parcului, obiectivele de interes şi traseele sunt bine prezentate în panoul avertizor din imagine.
Până să ajungem la Cheile Bistriţei, vizităm Mănăstirea Bistriţa, deosebit de frumoasă şi una din cele mai mari din jud.Vâlcea. Imaginea de mai jos este

făcută de pe dealurile din vecinătatea mănăstirii, spre a ne face o idee asupra dimensiunilor ei.

Ca orice lucru bine făcut, istoricul mănăstirii este prezentat la intrare, pe un panou, care în mod miraculos nu este vandalizat de "vizitatori", ca cele din alte locuri.

Avem aici biserica din curtea mănăstirii, împrejmuită de clădirea chiliilor şi administraţiei.

Interiorul este maiestos şi spre deosebire de alte lăcaşuri de cult, aici poţi poza şi filma fără a plăti (cum este la Mănăstirea Govora), nu ştiu ce este aşa de greu de înţeles că prezentând pozele altor persoane de fapt faci reclamă şi popularizezi locul.

Mănăstirea este curată şi liniştită, singurul "stres" sunt veşnicii cerşetori de la intrare ce fac de ruşine "turismul ecumenic" atât de promovat mai nou.

Interiorul bisericii este un loc excelent pentru un moment de reculegere şi liniştire.

Chiar în faţa bisericii se află această veche cruce de piatră, prin uşa din spatele ei se iese la traseul spre Peştera Liliecilor.

În grădina/livada din spatele mănăstirii am observat câteva Cinteze (Fringilla coelebs) cântând de zor.

Traseul spre Peştera Liliecilor este prezentat pe un panou, peştera este încuiată şi accesul este permis doar în prezenţa unei măicuţe de la mănăstire.

Poteca începe cu un suiş uşor printre câţiva arbori unde am fost observaţi de o veveriţă,

şi dojeniţi cu cârâieturi de un mierloi (Turdus merula).

Poteca continuă pe o muchie de prăpastie, în dreapta fiind Valea Bistriţei, din loc în loc traseul este protejat de balustradă.

Nu suntem singuri. Piuitul Măcăleandrului (Erithacus rubecula) din tufişurile din apropiere ne avertizeză de prezenţa lui. Îşi face apariţia mai departe, la loc deschis, şi la distanţă sigură de noi.

Tot în tufişurile de la marginea potecii desluşesc o Presură de munte (Emberiza cia) specie pe care o văd şi o ascult pentru prima oară.
O pereche ne urmăresc o bună bucată de drum dar nu reuşesc să pozez mai de aproape. Cântecul este total diferit de al presurei sure.

Pe versantul celălalt se iveşte Schitul Păpuşa pe care nu l-am vizitat niciodată.

Sub noi se află Cheile Bistriţei, zgomotul apei ajunge până sus la noi.

Pe versantul opus o pereche de Vânturel roşu (Falco tinnunculus) caută loc de cuibărit, se învîrt cam în acelaţi loc şi periodic se aşează pe ramurile unui copac crescut deasupra prăpastiei.

Ajungem la intrarea în peşteră, care este încuiată şi aşteptăm venirea măicuţei-ghid.

În aşteptare urmărim cum perechea de vânturei alungă un corb ce a avut proasta inspiraţie să treacă pe lângă locul unde vântureii vor să cuibărească.

Intrarea în peşteră este foarte îngustă. Supraponderalii ca mine au probleme cu parcurgerea primilor 15 metrii, în anumite locuri merg pe brînci dar apoi peştera se lărgeşte. Ea are mai multe galerii, pe una din ele se aude chiţăit de lilieci.

Călugării ce s-au adăpostit în această peşteră au construit o bisericuţă la gura peşterii. Cu ani în urmă pe aici curgeau şuvoaie de apă şi probabil aici era intrarea principală în peşteră. Acum în faţa ei este un hău de 70-80 m pâna la râul Bistriţa.

Poza aceasta este făcută dinspre gura peşterii spre interior, spre calea de acces la bisericuţă.

Mă gândesc la efortul uriaş făcut de călugări spre a construi aici o biserică.

Gura peşterii şi versantul opus Văii Bistriţei.

În interiorul peşterii, pe un culoar a fost săpat şi pictat în stâncă un altar constituit din două încăperi.

Atât pereţii altarului cât şi pereţii bisericuţei de la gura peşterii au fost vandalizate de turistul român care a simţit nevoia să-şi scrijeleze numele lui şi a iubitei/nevestei/amantei/soacrei astfel ca noi să ştim că a trecut şi el pe acolo.

De la gura galeriei liliecilor reuşesc să focalizez şi să pozez cu obiectivul 17-40 mm un grup de lilieci strânşi unii în alţii.

Acelaţi grup pozat cu obiectivul de 400 mm.

Mai erau câteva grupuri răzleţe de câte 2-5 lilieci mai în apropiere şi deci mai uşor de pozat.

Ne întoarcem pe acelaşi drum la mănăstire şi de aici ne îndreptăm spre Cheile Bistriţei, să vedem de jos defileul văzut deja de pe poteca spre peşteră.

Un panou uşor atacat ne prezintă traseul cheilor şi punctele de interes.

Prima pasăre pe care o remarc este Codobatura de munte (Motacilla cinerea) care zboară în jurul nostru cu ciripituri de alarmă.

După un timp se calmează şi ne dă târcoale curioasă să ne vadă, moment de care profit spre a o fotografia de-aproape.

Este o pasăre vrednică, aflată în permanentă mişcare şi căreia nu-i scapă nici o insectă.

Aici avem o pereche de Codroşi de munte (Phoenicurus ochruros), apreciez că sunt două femele.

Aceeaşi specie mai de aproape.

Şi în sfârşit, zăresc cu emoţie şi bucurie, subiectul principal al vizitei mele pe Valea Bistriţei. Cum, nu-l observaţi ?

Să privim mai cu atenţie, şi observăm...

Fluturaşul de stâncă (Tichodroma muraria), ce emoţie şi bucurie.

Pasăre rară, este a patra oară în 8 ani când reuşesc să o văd. Se mişcă dezinvolt pe pereţii verticali ai muntelui, pe grohotişul pietrelor,

în căutarea insectelor. Ca şi la cojoaică, ghearele mari în raport cu corpul îl ajută să se deăplaseze chiar pe tavanul sâncilor. Spre deosebire de cojoaică însă, nu se sprijină în coadă.

La interval de 5-6 secunde îşi desface aripile preţ de câteva fracţiuni de secundă. Pozez în rafale scurte spre a prinde momentul.

Deoarece nu-i sunt de ajuns grohotişurile, stâncăriile şi versanţii defileului, fluturaşul mai inspectează periodic şi un stîlp electric, nelipsit în peisaj.
De fapt anul trecut l-am fotografiat pe turnul Mănăstirii Arnota, privind la enoriaşi, fără a fi deranjat de mulţime.

Cântecul este mai mult un ţiuit destul de discret, acoperit de zgomotul apei din râu. Zborul este mai degrabă stângaci, se vede că este o pasăre care nu zboară prea departe, zboară ca un fluture, cu bătăi continue de aripi, cu mici întreruperi.

Am postat mai multe fotografii cu el deoarece este o pasăre pe care mulţi ornitologi nu au apucat să o vadă pe viu.

Apreciez că iubeşte mai mult zonele umbroase, nu am avut norocul să o observ în plin soare, distanţa şi umbra constituind o problemă pentru o poză de calitate. Primele poze le-am facut acum 8 ani, cu Nikon F70 si Sigma 170-500, şi practic nu am reuşit nimic de văzut. Apoi cu Nikon 70D cu acelaşi Sigma, a fost un pas înainte, dar nu m-a mulţumit. Ceea ce vedeţi acum am realizat cu Canon 50 D şi Canon 400L 5.6 + multiplicator 1,4 Tamron + monopod. Nu am folosit flaşul distanţa fiind peste 30 m.

După orele de extaz în care am privit perechea de Fluturaşi am intrat pe cheile propriu-zise. Deoarece plouase toată noaptea, apa era de culoarea cafelei cu lapte şi pe anumite porţiuni avea aspectul unui torent.

Nu mă aşteptam să văd plonjând în apă şi înotând pe sub ea această pasăre curajoasă, de dimensiunea unei lamâi.

Patrulează în zbor pe deasupra apei, ciripind, trece în viteză pe sub poduri, se aşează pe câte un bolovan la marginea apei. De aici se aruncă în apa învolburată fără pic de teamă.

Se odihneşte apoi câteva minute stând într-un picior. Este destul de tolerant cu mine, ma lasă să-l pozez dat jos din maşină, ieşit încet deasupra malului cu aparatul cu flash pe el. Când a considerat el că a stat destul la pozat, a plecat în zbor ciripind a panică.

Închei cu poza Mănăstirii Bistriţa între dealurile înverzite, într-o zi însorită de aprilie.

Trebuie să precizez că nu departe de acestă imagine, în spatele meu la cca. 1 km. se află o carieră ce exploatează nu ştiu ce minereu, pe care-l transportă pe bandă rulantă şi cu camioanele. Praful, zgomotul şi mirosul de motorină se încadrează perfect în peisajul dealurilor decopertate, fără pic de vegetaţie. Am câteva fotografii cu acest peisaj dezolant dar nu vreau să-mi întinez verdele crud de pe retină din poza de mai sus.