DESPRE BUFNITE

De când mă ştiu am fost fascinat de bufniţe. Prezenţe discrete, ne-au însoţit de-a lungul istoriei


suportând cu stoicism toate persecuţiile şi oprimările ce decurg din nişte superstiţii primitive.
Păsări aproape exclusiv nocturne, cântecul trist repetativ, ochii mari şi un penaj şters la prima vedere, preferinţa lor pentru locuri întunecoase au sugerat minţilor lipsite de educaţie existenţa unei conexiuni între aceste păsări şi noţiunea de rău, malefic, vrajă şi nenorociri. Nu există pictură, gravură sau desen care înfăţişează o vrăjitoare, care să nu aibe şi o bufniţă alături.


Cu toate acestea, bufniţele s-au adaptat noilor condiţii de mediu derivate din dezvoltarea tehnologică, văzându-şi de treaba lor aşa cum ştiu ele cel mai bine: silenţios şi discret.
Cum se explică însă contactul direct între oameni şi aceste păsări ? Foarte simplu, acolo unde sunt oameni există şi depozite de alimente, gunoaie, resturi menajere, lucruri ce atrag ca un magnet şoarecii şi şobolanii. Iar acolo unde sunt şoareci sunt şi bufniţe.
Dar care sunt aceste păsări denumite la modul general bufniţe? Iată câteva cu care am avut norocul să mă întâlnesc de-a lungul timpului:
Huhurezul mic, (Strix aluco) - fotografiat în pădurea dintr Ciocurova şi Fântâna Mare cu Nikon F 70, pe film şi apoi scanat. Este pozat la cuib, unde depusese 7 ouă din care au eclozat 4 pui albi. Am vizitat cuibul de 4 ori, cate o dată pe săptămână, patru săptămâni la rând, până am reuşit să fac o fotografie destul de bună.
Aceasta este Striga, (Tito alba), pasăre cu un penaj extraordinar de frumos ce-mi sugerează o dantelă. este deosebit de harnică. Mai toate proiectele de hambare ale fermierilor americani prevăd şi un spaţiu pentru cuibul acestei păsări. Când au pui, fiecare părinte prinde pe noapte între8 şi 12 şoareci, fiind recunoscută ca pasăre foarte harnică.
Striga din imagine mi-a fost adusă de prietenul Doru Brădăţan, un alt păsărar împătimit. Pasărea a fost lovită de o maşină. Şi-a petrecut iarna la Doru care a hrănito şi îngrijito până primăvara când, sănătoasă fiind, a eliberato.
Ciuful de pădure - (Asio otus) după cum se vede s-a adaptat şi o duce destul de bine şi în zonele cu stuf. Are un penaj şi nişte ochi extraordinari. Eram cu băieţii de la Societatea Ornitologică Română la numărat gâşte, în ianuarie, pe înserat, când unul din băieţi a observat silueta ciufului în stuf. Am coborât din maşină şi am căutat să găsesc un tunel până la pasăre prin desişul de stuf, astfel încât să se vadă cât mai bine. Deranjată de agitaţia din preajma ei, pasărea a deschis ochii (ce ochi!) şi după câteva secunde, timp în care am pozato, şi-a luat zborul. Din fericire, nu prea departe.
M-am suit la volan şi m-am apropiat cu maşina, i-am dat aparatul prietenului Petru Şolcă aflat în dreapta mea, pe partea cu ciuful. A facut o serie de fotografii din care aceasta o găsesc cea mai reuşită.
Cea mai "simpatică" din toate mi se pare însă Cucuveaua, (Athene noctua). Cea din imagine am pozato la intrarea în zona strict protejată Grindul Lupăilor, se afla pe acoperişul observatorului. eram tot cu băieţii de la SOR, în altă zi la numărătoare de gâşte. Văzând cucuveaua cum ne chinuiam toţi prin prejurul observatorului să o fotografiem, care cu trepiede, care cu multiplicatoare de focală...
a decis să zboare jos, pe pământ, la câţiva metrii în faţa noastră. Şi s-a lăsat fotografiată cum am vrut noi, deşi pe chipul ei nu se vede deloc entuziasmul.
Cucuveaua este un din bufniţele cele mai mici alături de Ciuvică şi Minuniţă, păsări cu care nu am avut încă bucuria de a mă întâlni. Coloniile de prigorii de la Malcoci şi Victoria au în componenţă
şi câte o familie de cucuvele, care de câţiva ani de când urmăresc evoluţia acestor colonii,
reuşesc să scoată câte 3-4 pui, ca cei din imaginea de mai sus, facută anul acesta 2009 la Malcoci

sau aceşti pui, pozaţi în 2008 în acelaşi loc.
Acesta este unul din părinţi ce nu m-a slăbit din ochi cât tim am pozat puii.
O pasăre minunată, cum ar putea fi oare aducătoare de nenorociri? O aud primăvara devreme cântând seara, pe blocul din faţa apartamentului unde locuiesc.
semn că în ciuda prigoanei la care le-am supus de-a lungul secolelor, bufniţele ne-au iertat şi ne acompaniză în continuare spre un viitor ce dă semne de incertitudine.








CONTINUARE 30.IANUARIE 2011





Am avut ocazia să vă de aproape cea mai mare bufniţă ce trăieşte în Europa. Contextul în care am avut de-a face cu ea este scris în postarea BUBO BUBO.


Continui deci "întâlnirile " mele cu bufniţele, postând şi imagini cu Buha, ştiinţific Bobo bubo.

Este din ce în ce mai rară, pe de-o parte datorită reducerii arealului în care se reproduce şi trăieşte,
apoi faptul că orice întâlnire a Buhăi cu omul se termină de obicei tragic pentru bufniţă. Trebuie menţionat că Buha îşi alege perechea pe viaţă, deci omorând un exemplar adult, rezultă o pereche mai puţin reproducătoare.

Ochii ăţtia minunaţi aparţin însă unui vânător temut, toate mamiferele mici, de talia unui iepure sălbatic sau mai mici sunt pe lista de meniu a Buhăi.
Cu ghiarele astea nici nui de mirare că reuşeşte astfel de prformanţe.
Pe cap are două "urechi", ce sunt de fapt pene ce le ţine verticale în momentele de relaxare sau atenţie, şi le ţine culcate ca în fotografie, în prezenţa unui pericol.
Dat fiind faptul că nu ştiu dacă voi mai avea ocazia să văd o pasăre atât de minunată, voi mai posta câteva fotografii spre a vedea frumuseţea ei.


Extraordinară pasăre.