DIN NOU LA 7 ŢEVI

Prima mea postare pe acest blog se refera la păduricea din apropierea oraşului Tulcea, pădure plină de viaţă. Am continuat să o vizitez periodic, de fiecare dată văzând lucruri noi şi interesante.

În luna mai pădurea este inundată. Fiind în apropierea Dunării, apa o inundă, lucru benefic.

Dacă noţiunea de "inundaţie" are conotaţii ce inspiră mai mult dezastrul şi nenorocirea pentru om, în natură inundaţia este un fenomen cât se poate de benefic. Toate luncile naturale ale râurilor au fost inundate periodic, această perioadă fiind mai degrabă sezonul belşugului şi reânprospătării naturii. Este binecunoscut faptul că bălţile din timpul sau rămase după inundaţie, colcăie de viaţă. Aici se reproduc insectele (printre care şi ţânţarii pe care-i urâm) ale căror larve

constituie hrana de bază a peştilor şi a puieţilor de peşte, căci în apa călduţă a bălţilor se reproduc mulţi peşti şi batracieni. La rândul lor, peştişorii şi mormolocii constituie hrana altor specii de peşti şi păsări. Astfel se explică de ce aceste zone inundate sunt pline de viaţă spre deosebire de multe foste lunci ale râurilor din vestul Europei, îndiguite, unde apa nu inundă şi deci fenomenele povestite mai înainte nu se pot desfăşura.

Farmecul pădurii de la 7 ţevi este faptul că are mulţi copaci bătrâni, răchite scorburoase, trunchiuri de arbori morţi, uscaţi, pe care cresc diverse ciuperci.

Unde este apă nu se poate să nu fie broaşte, în imagine înclin să cred că avem o Rana ridibunda
Broasca mare de lac, iar acolo unde sunt broaşte nu se poate să nu fie

şerpi, în imagine Şarpele de casă (Natrix natrix) uşor de recunoscut după pata galbenă din spatele "urechii",

şi Şarpele de apă (Natrix tesellata), ambii fiind şerpi neveninoşi.

Pădurea inundată este populată cu o grămadă de raţe, cea mai frecventă fiind Raţa mare ( Anas plathyrhynchos), specie cu un pronunţat dimorfism sexual (masculul şi femela au aspect diferit), în imagine masculul este cel din dreapta, spre deosebire de alte specii cu dimorfism sexual aproape inexistent, vom vedea mai departe.

În luna mai. pe majoritatea lacurilor din Delta dunării poţi vedea perechi de Lebede de vară (Cygnus olor) cu pui.

Prezenţa apei şi abundenţa hranei ce o oferă această apă face ca la numai câţiva metrii de drumul de pe dig să poată fi observate specii ca Stârcul de noapte (Nycticorax nycticorax),

Stârcul galben, (Ardeola raloides), de observat ciocul puternic colorat în albastru verzui, specific perioadei nupţiale.

Am fost plăcut surprins să văd prezenţa şi a Stârcului roşu, (Ardea purpurea)

mai ales în vârful unui copac.

La fiecare vizită făcută aici am observat cât de benefică pentru alte specii este activitatea diverselor specii de ciocănitoare . Piţigoii şi graurii sunt principalii beneficiari ai zelului cu care ciocănitorile au ciuruit bătrânii arbori de aici.

Familia de Piţigoi mare (Parus major), au creat un adevărat pod aerian de hrănire a puilor, după cum vedeţi se stă la rând, piţigoiul mare este una din speciile unde nu se manifestă dimorfismul sexual, greu se deosebesc masculii de femele.

Nu acelaşi lucru este în cazul Codroşului de pădure (Phoenicurus phoenicurus) unde masculul este deosebit de frumos colorat, spre deosebire de femelă ce este colorată în cafeniu cu coada roşcată.

Vă asigur că pe cât de frumos colorat este acest mascul de codroş de pădure pe atât de frumos cântă.

O altă prezenţă constantă indiferent de sezon în pădurea de la 7 ţevi este Ghionoaia sură (Picus canus). Primăvara este deosebit de teritorială, prezenţa ei fiind remarcată printr-un cântec tânguitor. M-am distrat copios pe seama acestei păsări, căci i-am imitat cântecul, masculul a venit imediat să-şi vadă rivalul, mi-a dat târcoale câteva minute zburând în copacii din apropierea mea şi am reuşit astfel să-i fac o serie de fotografii.

Prezenţa arborilor bătrâni, plini de larve şi insecte explică prezenţa unui număr mare de ciocănitori. Am prezentat aceste specii în prima postare, nu mai insist decât asupra celor mai

frecvente şi anume Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major)

Ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius) o prezenţă ceva mai discretă decât prima.

Activitatea acestor păsări este evidentă,

de prezenţa scorburilor profitând din plin aşa cum am mai spus Graurii ( Sturnus vulgaris), păsări atât de comune încât nu mai postez o imagine nouă.

După opinia mea însă cel mai mare cântăreţ al pădurii este această silvie, nu ştiu precis de care e . Prietenul Cosmin îmi spune că e vorba de Silvie mică (Sylvia curruca), lucru ptr. care îi mulţumesc. Mă bucură faptul că deşi e plecat în Grcia îşi face timp să arunce un ochi pe blogul meu.

În luna octombrie apa s-a retras, iar frasinul este prima specie arboricolă ce îngălbeneşte.

Totuşi majotitatea celorlalte specii arboricole sunt verzi şi e destul de dificil de fotografiat păsările.

Pe sub scoarţa de copac căzută se adună amfibieni, amorţiţi de frigul dimineţii. Probabil că vor deveni cât de curând hrana porcilor ce "scurmă" cu hărnicie în zonă.

Pe la mijlocul lui noiembrie însă puţini arbori mai au frunze pe ei. În poză se poate observa terenul scurmat de porci.

În momentul când am intrat în pădure am fost întâmpinat de un semnal de alarmă dat de o mică pasăre - Pănţăruşul sau Ochiuboului (Troglodytes troglodytes). Strigătul de alarmă este un "ciit-ciit-ciit", destul de tare şi gru de identificat de unde vine.

Despre Pănţeruş însă voi vorbi mai mult ceva mai jos.

O pasăre destul de frecventă şi de dimensiuni mici precum Pănţeruşul este şi Cojoaica de pădure (Certhia familiaris)

Deşi are un coloit foarte apropiat de culoarea trunchiurilor de copac, este destul de uşor de urmărit căci patrulează în sus şi jos numai pe trunchiurile copacilor şi este destul de tolerantă cu prezenţa omului.

Este una din "piticii" pădurii, nu e mai mare ca o nucă, harnică şi discretă.

Nu stă o clipă locului, cercetează fiecare crăpătură din scoarţa copacului, ciuguleşte pe sub licheni.

Cîntecul este un "tiiii-tiiii" slab, mai uşor de auzit toamna tîrziu când e mai multă linişte în pădure.

Nu cred că multă lume cunoaşte această pasăre de aceea am pus mai multe poze cu ea.

O pasăre destul de comună aici este Cinteza (Fringilla coelebs) aici în penaj de iarnă. Primăvara este una din "cântăreţii" de vază ai pădurii.

Mai pot fi văzuţi în noiembrie Păţigoiul mare (Parus major), cel mai frecvent aici.

Ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius) , de fapt toate ciocănitorile sunt prezente doar că nu mai bat "darabana" ca primăvara, ciocănitul este mult mai discret.

Un alt "pitic" al pădurii este Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus) care iarna se adună în stoluri şi cutreieră pădurea în căutarea hranei. Pot fi depistaţi după cântecul repetat " ciii-ciii-ciii" destul de puternic.

Acolo unde sunt trunchiuri răsturnate, vreascuri, tufişuri dese, trebuie să fie şi un Pănţeruş.

Doream de mult să văd şi să-l fotografiez de-aproape. L-am văzut la munte în apropiere de Valea Latoriţei, pe dealurile din vecinătatea Rm.Vâlcii, prin desişurile deltei şi de fiecare dată dispărea cum dădea cu ochii de mine.

Am intrat săptămâna trecută în pădure, l-am auzit cum a dat alarma şi cum nu eram interesat de alte specii, m-am hotărât să mă ocup puţin de el. L-am depistat cu binoclu, pe o crenguţă ceva mai sus de iarbă. Văzând că nu mă mişc, a coborât în iarbă şi nu l-am mai văzut.

În acel moment m-am apropiat având grijă să am tot timpul între el şi mine un trunchi de copac. Am ajuns până la cca 10m de el. L-am depistat urmărind mişcarea vârfurilor de iarbă pe unde umbla.

L-am urmărit cu binoclul şi apoi, rezemat de un trunchi de copac, mi-am ridicat aparatul la ochi şi am aşteptat să iasă din iarbă.

Aparatul cu gripul, cu obiectivul de 400 mm şi flashul atârnă destul de mult. Când începuse deja să-mi amorţească mâinile, pănţeruşul a iaşit din ierburi şi s-a aşezat pe o ramură la jumate de metru de pământ.

A observat că era ceva parcă schimbat în peisaj dar nu a fugit. Iar eu am început să-l pozez cu şi fără falsh. E clar că i-am trezit interesul căci ţopîind din creangă în creangă, a început să se apropie de mine.

Îl fotografiez de câte ori nu am crengi între mine şi el, nu-l supără lumina flashului şi zgomotul aparatului. Ajunge la 8- 7- 5 metri de mine, continuă să ţopăie pe sub crenguţe, ierburi, se ridică pe crengi mai groase şi astfel ajunge la 2 metrii în faţa mea. Normal că nu mai pot poza, distanţa e prea mică pentru obiectivul meu, rămân încremenit urmărindu-l doar cu ochii.

Trece la jumătate de metru de bocancii mei, mă uit la el ce mic este, cât un şoricel, are cam aceiaşi culoare şi iuţeală. acum e în spatele meu şi mă întorc uşor spre el. Nu-mi dă importanţă şi se întoarce cam pe acelaşi drum până ajunge iar în faţa mea.

Ce-o fi în capul lui ? Oare e conştient de prezenţa mea sau mă consideră un "trunchi scorburos", oricum îşi vede de treabă, se depărtează ţopăind din ram în ram, încep să pozez din nou când s-a depărtat suficient. Specific acestei mici zburătoare este coada relativ mică aşezată în poziţie perpendiculară pe trup. Este un element de identificare destul de rapidă. Am mai văzut aşa ceva la muscarul mic, dar acesta nu o ţine permanent şi este mai mare.
Totul a durat cam cinci minute. După care dispare aşa cum a venit, pe sub vreascurile din faţa mea.

Mă retrag încet, mulţumit de această întâlnire neaşteptată, curios să văd mai repede pozele.

Una peste alta, mă leagă multe momente plăcute de Pădurea de la 7 ţevi. Acolo unde a fost lăsată să îmbătrânească neatinsă constituie un habitat pentru o mulţime de vietăţi.

Din păcate la numai 300 de metri de locul descris se pregăteşte ceva. Aduce a ecluză. E clar că lucrurile vor fi deturnate de pe făgaşul natural. Numai dacă mă gândesc la zgomotul camioanelor ce trec acum frecvent pe dig, utilajele de lucru şi toate hangaralele ce însoţesc un şantier realizez care este viitorul acestei păduri.

Acum realizez că în ultimile două vizite făcute aici nu am mai văzut şi nici auzit Ciocănitoarea neagră, prezenţă sigură şi frecventă până la începutul acestui an.

Am văzut de asemeni că unii copaci au fost marcaţi spre a fi tăiaţi. Va fi probabil lovitura capitală ce o va primi acest micuţ colţ de Eden.

Tot ce e frumos durează puţin.

Tulcea, 30 noiembrie 2009.