luni, iulie 09, 2012

DESPRE CUIBURI

Aşa cum spuneam în postarea anterioară anul acesta am avut o iarnă grea.  Dunărea îngheţată zile de-a rândul le-a dat o pauză de câteva săptămâni undiţarilor.

Lucrul acesta a făcut ca pădurea de la 7 ţevi despre care am tot scris aici, să fie mult mai liniştită. Profit de prima zi cu soare după zilele şi nopţile cu viscol, şi pentru că zăpada nu este prea mare,
fac o plimbare prin pădure. Este o linişte deplină, zgomotul maşinilor, motoretelor şi motocicletelor cu care zi de zi pescarii vin la Dunăre, a dispărut. Când şi când se aud sloiurile trosnind, tensiunile din apa îngheţată sunt mari. Suntem în februarie şi pădurea pare pustie. Au dispărut până şi câinii vagabonzi care trăiau din mila pescarilor. Pustietatea pădurii este doar o iluzie.
Câteva pocnete puternice îmi atrag atenţia. Sunt lovituri date în copac ca şi cum cineva ar tăia cu toporul un arbore şi liniştea pădurii amplifică sunetul. Cunosc acest sunet şi ămi este drag. Nu este nimeni care să taie copaci, este Ciocănitorul negru (Dryocopus martius) o pasăre tare dragă mie.
Nu o deranjează deloc gerul, dimpotrivă, parcă zăpada o face mai vioaie. Cu ani în urmă, într-o iarnă cu zăpadă mare, aduceam aici mâncare pentru piţigoi. Era tot o zi geroasă dar cu multă zăpadă. Ciocănitorul negru era cuprins de frenezia ciocănitului şi scormonitului prin copaci. Lucra dezor făcând abstracţie de prezenţa noastră. Am găsit o fotografie făcută atunci, din păcate am avut un obiectiv cu focală mică, nu mă aşteptam să găsesc vreo pasăre, de aceea n-am mai cărat teleobiectivul cu mine, m-am apropiat de ea cât am putut şi am fotografiato. Poate fi observată în fotografia de jos, în centrul imaginii, un profil de neconfundat.

Ciocănitorul negru este deschizătorul de pârtie. În apropierea lui ciocănesc de zor celelalte specii mai micuţe, cum este Ciocănitoarea pestriţă mare (Dendrocopos major), în imaginea de sus şi Ghionoaia sură (Picus canus) în imaginea de jos,
sau chiar Cojoaica (Certhia familiaris), o pasăre micuţă, deosebit de activă cel mai uşor de văzut în timpul iernii căci lipsa frunzelor o face mai uşor vizibilă. Interesant este că Ciocănitoarea neagră este sistematic şicanată celelalte ciocănitori mai mici. Am văzut e nenumărate ori cum Ciocănitoarea pestriţă sau Ghionoaia sură o pun pe fugă pe cea neagră.
Tot în februarie am reuşit o serie de fotografii cu cea mai mică pasăre ce bântuie pe la noi - Auşelul cu cap galben (Regulus regulus), în imaginea de jos. Cam în fiecare lună februarie a fiecărui an reuşesc să
fotografiez această pasăre. Este al trilea an consecutiv când în februarie o găsesc la "7 ţevi". Fiind foarte mică şi în permanentă mişcare, în momentul în care a dat frunza este forte greu de fotografiat. În zilele însorite din februarie însă este o adevărată plăcere să-l pozezi. Este aşa de preocupat de găsirea insectelor încât face total abstracţie de prezenţa fotografului. Ţin minte că anul acesta îl fotografiam urmărindu-l de la un copac la altul. Nu urcă pe trunchi în sus, cotrobăie prin toate cotloanele scoarţei copacilor, cam la înălţimea unui om. La un momendat mi s-a umplut cardul şi celelalte carduri le aveam la maşină, aşa că, cu oarecare teamă că îl voi pierde, m-am dus la maşină, am schimbat cardul şi m-am întors. Auşelul mişuna tot acolo unde îl lăsasem.
Mă întreb de multe ori cum reuşesc fiinţele acestea atât de mici şi fragile să treacă peste zilele dar mai ales nopţile de viscol şi ger de aici. Cred că cel mai important lucru este acumularea de rezerve în organism în toamnă astfel încât să poată fi consumate peste iarnă. Probabil că cele care nu reuşesc să se hrănească bine în toamnă mor în timpul iernii.
Tot în februarie am dat şi peste acest frumos Şorecar încălţat (Buteo lagopus) în penaj de iarnă.

Liniştea din februarie este însă calmul dinaintea furtunii. Pe la sfârşitul lui martie am intrat din nou în pădurea de la 7 ţevi. Zăpada dispăruse, o mulţime de gâze ş-au făcut apariţia iar păsările se pregăteau de cel mai important eveniment din viaţa lor: cuibăritul. Este perioada cea mai agitată, se caută parteneri, se caută cele mai bune locuri de cuibărit, se caută cele mai bune locuri de hrană.
Printre primii cuprinşi de frenezia asta sunt Piţigoii codaţi (Aegithalos caudatus) personj prezentat în fotografia de sus. La sfarşitul lui martie sunt deja stabilite perechile şi mi-au atras atenţi prin faptul că 
ambii parteneri lucrau deja la construirea cuibului. În martie, pădurea încă nu a înverzit aşa că am reuşit să urmăresc o pereche de astfel de piţigoi, cum adunau puful de pe crenguţele copacilor şi zburau într-o anumită direcţie.

Nu mi-a fost greu să-i urmăresc şi să găsesc o răchită bătrână unde, într-o aglomerare de lăstari, construiau de zor.
Cuibul este în centrul imaginii.
Precum auşelul, nici piţigoii nu au fost prea afectaţi de faptul că îi tot fotografiam, şi-au văzut mai departe de construcţie.
Urmărind codaţii, am reuşit însă să deranjez un fazan. Este fantastic talentul acestor păsări de a se face nevăzute. A ieşit dintr-un tufiş aflat la 3 metri de mine şi numai foşnitul frunzelor uscat i-a trădat prezenţa.
Profitând de faptul că piţigoii erau plecaţi după material de construcţie, la începutul lui mai m-am apropiat mai tare de cuib. Cred că terminaseră în mare parte treaba. Fiind 1 mai, lume cam multă pe la pădure, nu am insistat să văd piţigoii căci nu am vrut să deconspir locul cuibului. Se vede că este o construcţie elaborată. Au construito la cca 2 ,5 m de la pământ iar desişul de crenguţe sunt sigur că asigura protecţie împotriva ciorilor şi coţofenelor.
La sfârşitul lui mai lucrurile stăteau oarecum diferit. Pădurea este înverzită, cuibul este complet camuflat de frunziş iar piţigoii erau mult mai precauţi în prezenţa mea. Era clar că aveau pui. Înainte de a intra la ei se asigurau că nu sunt priviri curioase prin prejur.
Dacă stăteam în preajma cuibului, la distanţa la care mă tolerau atunci când îl construiau, nu intrau la cuib. A trebuit să mă îndepărtez la cca 10-12 m de cuib ca ei să continuie să hrănească puii.
Oricum am stat cât să fac 4-5 fotografii cu ei cu hrana în plisc şi m-am dus în alt loc. Auzisem cântecul Codroşului de pădure şi vroiam să-l văd.
Cam aşa stau lucrurile cu familia de piţigoi codat.
Cu totul altfel stau lucrurile cu pelicanii, în cazul fotografiei de sus, Pelicanul creţ (Pelecanus crispus) pe insula Ceaplace.
Ei de prin luna martie au cuiburile facute, pelicanul creţ face cuibul ceva mai mare decât pelicanul comun, cuibul constând în beţe de stuf uscat puse grămadă. Pozele de sus şi jos sunt făcute în apropierea insulei
jumătate naturală, jumătate artificială, despre care am scris pe blogul meu, numită Ceaplace. În jur de 100 de pelicani creţi cuibăresc aici. Începând cuibăritul foarte devreme, înfruntă zi şi noapte vitregiile vremii şi vă asigur că sunt nişte vânturi crunte aici. Într-un an ne-am încumetat să ne apropiem cu barca de insulă, pe un vânt ce pătrundea prin tonele de haine ce le aveam pe noi. Am gâsit pelicanii zgribuliţi şi băgaţi unii în alţi spre a se feri de vânt cam cum fac pinguinii imperiali în documentarele N.G.
 Ciocurile de culoare oranj-roşu sunt vizibile doar în perioada de reproducere. De prin luna mai culorile îşi pierd din intensitate. În poza de sus se poate vedea bine de ce li se spune pelican "creţ". Penele creţe de pe cap se transformă în adevărate plete în bătaia vântului.
În luna mai puii sunt deja mari, unii sunt de dimensiunile părinţilor, îşi schimbă puful cu pene, au tot timpul să se dezvolte pentru a-şi urma părinţii în migraţia de toamnă. Interesant este faptul că tot mai mulţi pelicani creţ rămân peste iarnă în deltă.
Cuibul de pelican este unul dintre cele mai mari, concurează cu cel de codalb. Este luna mai, dealurile satului Victoria sunt "pătate" cu bujori sălbatici. O frumuseţe. Este o adevărată plăcere să te plimbi printre ei dacă faci abstracţie de cei care vin la cules de bujori, faptul că acesta este monument al naturii este egal cu 0 pentru ei. Oameni de toate condiţiile vin la iarbă verde şi parcă nu sunt împliniţi dacă nu iau cu ei ca suvenir, un buchet mai mare sau mai mic de bujori. Care, oricum până acasă se fleşcăiesc, căci bujorul sălbatic nu rezistă smuls din mediul lui.
Într-o astfel de plimbare pe la poalele dealului, am dat peste un cuib de Presură sură (Miliaria calandra). Am prins special în fotografie mâna soţiei mele spre a vă da seama de dimensiunea cuibului.
Mi-am dat seama de prezenţa lui căci pasărea a zburat din el când eram cam la 1,5 m de el. Cuibul era de forma unui coşuleţ bine mascat sub ierburi. L-am pozat şi  ne-am îndepărtat imediat de el. Presura ne urmărea dintr-un tufiş la cca 7-8 m de noi. Cea din poza de jos este facută primăvara devreme din maşină, la margine drumului în aceeaşi zonă.
Presura este deci o pasăre destoinică, îşi construieşte un cuib destul de elaborat, mai ales ţinând seama de dimensiunile ei şi de faptul că trebuie să lucreze astfel încât ochii eventualilor prădători să nu o observe.
Ne întoarcem din nou la 7 ţevi. Poza de sus este făcută cu tehnica HDR. Suntem în plin mai, pădurea este de un verde crud, Piţigoii codaţi, vechile noastre cunoştinţe cară de zor virmişori la cuib. În pădure nu e linişte. Tot neamul păsăresc ciripeşte, cârâie, fluieră, piuie, cu alte cuvinte, cântă fiecare pe limba lui. E o încântare să asculţi vocile pădurii.
La cca 50 de m de cuibul piţigoilor codaţi este un cuib de Graur (Sturnus vulgaris). Este una din cele mai gălăgioase păsări. Discreţia nu este cea mai mare calitate a acestei păsări.
Fiecare venire la cuib este însoţită de avertizări sonore puternice. Găinaţul de la intrarea în cuib indică o activitate intensă aici. Unul din părinţi vine cu insecte în cioc.
Puii ţipă din toţi rărunchii, mama sau tata nu se grăbeşte să le dea mâncarea. Stă în faţa lor analizând parcă cu atenţie care din pui ţipă mai tare. Ăsta va fi servit primul. Apoi în ordine ceilalţi.
După aceea, peste ţipetele puilor se suprapune şi cele ale adultului, durează câteva secunde bune, ca şi cum puii i-ar reproşa cantitatea/calitatea mâncării iar adultul s-ar justifica. După plecarea adultului se lasă tăcearea la cuib.
Cuibul despre care vorbim este un fost cuib de ciocănitoare pestriţă mare sau de grădină abandonat. Prin 1995-96 am urmărit timp de o săptămână o ciocănitoare pestriţă mare scobindu-şi cuibul pe o stradă destul de centrală din Tulcea. După ce ciocănitoarea a scos şi ultimul firicel de talaş din cuib, a venit o familie de grauri şi s-a instalat în cuib. Au avut 4 pui.
Graurii sunt păsări oportuniste, le găseşti peste tot, pădurea de la 7 ţevi e plină de cuiburi de graur în scorburi făcute de ciocănitori. Îşi fac cuibul şi în maluri şi râpe în cuiburi de prigorii pe care le ocupă până să vină prigoriile. Îşi mai fac cuiburi în acoperişurile de stuf, Cabana Cocorul de pe Grindul Lupilor este plină de astfel de cuiburi. 
Aici avem un mascul ce execută un dans cu cântec spre a-şi atrage o parteneră.

Se pare că eforturile lui nu au fost în zadar. Chiar aşa! Nu e fermecător ? 
În timp ce unii sunt în faza curtării, alţii sunt deja părinţi, cară hrană pentru pui, la greu.
Şi este o pasăre foarte harnică. Nu se prea bucură de dragostea sătenilor, se spune că toamna când strugurii sunt copţi, dau iama în vii. Eu nu am văzut fenomenul acesta şi cu siguranţă tonele de insecte mîncate de grauri, în special omizi, nu compensează strugurii mîncaţi în toamnă. Nu mai insist asupra acestei probleme.
Căci vreu să vă arăt un alt vecin al graurilor, tare drag mie, ce-şi face cuibul în mal, Cucuveaua (Athene noctua), priviţi ce faţă are.
sau un alt vecin, Vânturelul roşu (Falco tinnunculus). În cuibul din imaginea de mai sus, cu doi ani în urmă, a cuibărit o pereche de cucuvele. Cucuvelele s-au mutat în alt cuib şi acest cuib a fost preluat de vânturei. În fostul cuib al vântureilor au cuibărit o familie de dumbrăvence. Asta e.
Uneori ai surpriza să mai găseşti prin râpele dobrogene şi altfel de lucruri, cum ar fi acest craniu în apropierea cuibului de vânturei, la Malcoci. Este a doua oară când văd astfel de cranii, prima dată am văzut într-o râpă lângă certatea Enisala.
Nici vântureii, nici graurii şi nici cucuvelele nu-şi sapă singure cuiburile în maluri sau râpe. Ele preiau cuiburi părăsite făcute sau mai bine zis săpate de prigorii, pe care le adaptează dimensiunilor şi necesităţilor. Cele două prigorii din imaginea de mai sus stau pe o creangă ce iese dintr-un astfel de mal. Faza este următoarea: pasărea din dreapta este un mascul ce oferă de ceva timp o libelulă femelei din stânga. Aceasta este atentă la cadoul oferit dar nu-l primeşte.
După un timp îşi face apariţia un alt mascul, perechea de drept a femelei,
Cu un tăune în cioc. Femela este pusă în faţa unei dileme să accepte tăunele partenerului sau libelula unui potenţial partener.
După scurt timp, masculul/pereche îşi ia zborul
şi se aşează la intrarea unui cuib.
La scurt timp, fără să se atingă de libelula trofeu, femela vine lângă mascul la intrarea în cuib.
După câteva secunde masculul îi oferă tăunul şi îşi ia zborul.
Da, ce poate fi mai bun şi mai gustos ca un tăun ?  Este puternic impresionată de cadoul partenerului.

E clar, este un partener de nădejde, deci se apucă să mai deretice prin cuib. Bravo ei !

Aşa stau lucrurile în lumea prigorească.

În imaginea de jos este Ipate Iulian, agent ecolog la noi la rezervaţie cu care am petrecut multe ore pândind diferite păsări prin diferite locuri. Aici suntem pe lacul Nebunu în drum spre colonia mixtă din acest lac, colonie despre care voi vorbi mai încolo.
Iulian stă la marginea oraşului Tulcea unde are şi o grădină frumoasă. Anul acesta a fost onorat de prezenţa în grădina sa de o familie de
Ciocănitori de grădină (Dendrocopos syriacus) - un mascul în imagiena de mai sus, cu un viermişor în cioc şi o femelă în imaginea de mai jos.

Iacătă ce de bunătăţi aduce mama odraslelor, pe toate gusturile, din toate felurile, mai mare dragul. Mama, de obicei vine cu o mulţime de gâze, stă puţin după care pleacă. Nu scapă însă cuibul din ochi căci la un momentdat s-a apropiat de cuib un graur inofensiv. Ca o săgeată a apărut femela şi l-a alungat. Observaţi că femela nu are nici un fel de pată roşie pe cap.
Masculul vine cu hrană mai puţină, însă înainte de intra în cuib stă îndelung pe la intrarea în cuib, hrăneşte puii după care intră şi în cuib. Probabil că face o ţâră de ordine pe acolo după care iese pe prispă, se asigură că nimeni nu este prin-prejur spre a descoperi cuibul, după care pleacă. Vine mai frecvent decât femela dar cu hrană mai puţină.
Pozele le-am făcut din maşină căci cuibul este chiar lângă gardul de la stradă. Fiind foarte umbră am folosit flashul cu better-beamerul. Se observă în imaginea de sus că puiul este aproape mai mare decât părintele şi are pata roşie pe frunte. La ora când scriu aceste rânduri, puii sunt zburaţi de mult.
În grădina botanică din Cluj am găsit această familie de Ţicleni (Sitta europaea) sau Ţoi cum se zice în Ardeal. Una din păsări era inelată.
De ce postez aici cuiburi de ţiclean ?  Pentru că şi ţicleanul îşi face cuibul în cuib părăsit de ciocănitoare doar că pentru că el este mult mai mic decât ciocănitoarea, redimensionează intrarea în cuib după dimensiunile lui, căptuşindo cu mâl care apoi se usucă.
Acelaşi lucru se vede la un cuib de ţiclean fotografiat în livada de lângă curtea Mănăstirii Surupatele din jud. Vâlcea. În anul următor am fost din nou în acest loc spre a vedea dacă ţicleanul şi-a făcut din nou cuib aici dar în loc am găsit un şantier, copacii puşi la pământ de buldozere căci se construiau chilii.
Aici părinţii veneau încărcaţi şi plecau tot aşa cu găinaţul puilor, spre a ţine cuibul curat şi greu de reperat.
Cred că adevăratul "arhitect " al lumii păsăreşti de la noi este Boicuşul (Remiz pendulinus).
Perechea ţese în fiecare an câte un cuib din acesta, lucrând împreună. Este o capodopeeră la scară miniaturală deosebit de rezistentă. În biroul agenţilor ecologi de la sediul rezervaţiei este un astfel de cuib adus cu o bucată din ramul pe care a fost construi. Sta de câţiva ani aici, e drept că nu în vânt şi ploaie, şi este la fel de pufos fără să-şi piardă forma (toată lumea l-a pipăit şi studiat) ca la început.
Suntem în partea de sud a Grindului Lupilor, zonă unde este permisă exploatarea stufului. De ani de zile această pereche de berze îşi face şi reface cuibul în vârful acestor maldăre de stuf. Zona este aproape total lipsită de copaci astfel berzele au fost obligate săţi construiască cuibul pe naldărele de stuf. Cum maldărul de stuf nu este la fel de rezistent precum un copac, oamenii au mai adăugat mereu noi maldăre spre a conferi rezistenţă construcţiei, mai mult de-atât au şi ranforsat cu platband tot ansamblul.
Dar nu pentru cuibul de berze am venit noi aici ci pentru a vă prezenta cum arată zona unde-şi "construieşte" cuib o altă pasăre: Prundăraşul de sărătură (Charadrius alexandrinus).
Am pus cunântul construieşte căci nu ştiu dacă poate fi considerată o construcţie dacă o comparăm cu cuiubul de boicuş. Deci în imaginile de sus şi jos avem o femelă de Prundăraş de sărătură stând sau mai bine zis clocind pe cuib.

Aşa arată cuibul, probabil este construcţia ideală pentru mediul în care trăieşte Prundăraşul de sărătură. Comparaţia Boicuş/Prundăraş de sărătură arată cât de bine adaptate la mediul de viaţă al păsărilor sunt cuiburile construite de ele. Boicuşul îl găseşti în luncile şi malurile apelor, zone cu mulţi arbori de luncă, în multe cazuri îşi construieşte cuibul chiar deasupra apei.
Prundăraşul de sărătură nu are treabă cu arborii căci în zonele frecventate de el cresc doar ierburi de sărătură intercalate cu zone lipsite total de vegetaţie. În imaginea de sus este un mascul de astfel de prundăraş.
Totdeauna lângă apă îşi construieşte cuibul Pescăraşul albastru sau Martin pescarul sau Ivan pescarul (Alcedo atthis). Cuibul este săpat în malul apei, deajuns de  sus faţă de nivelul de inundare, ascuns de obicei de ierburi. Nu ştiu dacă Pescărelul ia în calcul şi înălţimea valurilor provocate de mârlanii care nu ţin cont de nici o restricţie legală şi îşi turează şalupele de neam prost pe canalele mici unde cuibăreşte de obicie pescărelul, atunci când se hotăreşte la ce înălţime să-şi sape cuibul.

Se poate observa în imaginea de sus două origicii, foste cuiburi de pescărel aflate sub  urmele lăsate de valuri.
Pescărelul este una din cele mai frumoase păsări ale deltei. Combinaţia de culori ce-l acoperă este minunată. Nu există dimorfism sexual la această specie. Pescărelul din imaginea de sus este acelaşi cu cel din imaginea de jos, se observă totuşi o deosebire de culoare, cel de sus având un albastru-turcoaz, culoare dată de lumina flasului, căci poza este făcută dimineaţa, în umbră din barcă, acoperit cu plasă de camuflaj.
Pe la ora 10, soarele a ajuns şi la cuibul de pescărel aşa că nu am mai folosit flashul, adevărata culoare a pescărelului fiind cea din imaginea de sus.
Sântem la început de mai în drum spre colonia de la Purcelu. Lacul este acoperit de vegetaţie dar apa mare permite încă accesul pe lac.
Am mai scris pe acest blog despre această colonie, zonă strict protejată, unde intrăm o dată pe an spre a vedea dacă lucrurile sunt în ordine.
Speciile dominante în colonie sunt Cormoranul mare (Phalacrocorax carbo) şi Cormoranul mic (Phalacrocorax pygmeus).

În colonie cuibăresc însă şi o mulţime de alte specii ce se tolerrează destul de bine unele pe altele. În imaginea de sus avem unul lângă altul cuiburi de lopătar, stârc cenuşiu şi cormoran.
"Noul venit" în colonie este însă Stârcul de cireadă (Bubulcus ibis), în imaginea de sus o familie era în faza construirii cuibului
pe când altă familie era în faza clocitului. Evaluez cam 4-5 familii de stărc de cireadă aici la Purcelu.

Ne întoarcem pe dealurile satului Victoria, nu departe de Tucea.
Facem acest lucru deoarece nu putem trece cu vederea o altă pasărece concurează la titlul de cea mai frumosă - Dumbrăveanca (Coracias garrulus) . Atât în iopostaza de sus cât şi în cea de jos ea îşi cheamă perechea.
Mai precis, cred că masculul îşi cheamă perechea, căci de pe creangă, după ce sosea perechea, zbura în dreptul cuibului, pe care-l prezintă ca o ofertă.
Lucrurile se petrec astfel în mai toate malurile şi râpele dobrogene, căci aşa cum am mai spus, dumbrăveanca cuibăreşte în aceste locuri alături de prigorii şi de grauri, cucuvele şi vânturei.
În imaginea de sus, masculul aşezat pe prispa cuibului, şi-a chemat perechea.
Aceasta vine şi după câteva secunde ezitanete,
intră în cuib,
şi se apucă de treabă aşa cum stă bine unei gospodine.

 Un comportament ciudat l-a observat anul acesta la dumbrăvence. Era ora în jurul orei 10. La un momendat perechea de dumbrăvence s-a aşezat una pe o crenguţă ieşită din mal (cred că mai degrabăera o rădăcină)
 iar cealaltă pe buza malului , lângă pereche, una şi-a rezemat capul de peretele râpei, cealaltă a lăsat pliscul în pământ şi au rămas aşa cam 15 minute. Cred că pur şi simplu au dormit, indiferente  la zarva făcută de grauri, prigorii şi vrăbii.
După momentele de somn binemeritat au reluat ritualul curtării, în imaginea de mai sus masculul în dreapta tocmai îi cântă perechii. Pe cât de frumos sunt colorate păsările astea, pe atât de urât este cântecul, care de fapt este un cârâit puternic.


Este deja luna iunie,sunt în apropierea carieirei de la Zebil unde am văzut câteva exemplare de Cânepar, (Carduelis cannabina), pasăre cu care nu aveam o poză destul de bună. Deci am venit aici de dimineaţă cu apă şi ceva de ronţăit, pregătit să aştept în maşină pe o căldură straşnică, poate îşi face apariţia câneparul. Cu trei zile înainte am reuşit sa-l fotografiez (poza de jos) dar nu eram mulţumit de cum cade lumina în poze, căci momentul fotografiei este ora 14.
Câneparul este o rudă de-a Sticletelui, amândouă foarte frumos colorate, chiar şi cu un cântec frumos. Cel al Câneparului este ceva mai discret decât de cel al Sticletelui. În imagine este un mascul, femela nu are acele pete roşii.
Am stat deci în aşteptarea Câneparului peste două ore. Ciobanii din zonă îmi spuseseră că pe dealurile dinprejur sunt destui de mulţi. Cum nici un Cânepar nu s-a arătat şi înţepenisem în maşină, m-am gândit să dau o raită prin carieră, căci anul acesta nu am văzut nici un Prundăraş.
Am întors deci maşina şi observ pe terenul plin de pietre care fusese în spatele maşinii cât am aşteptat Câneparul, observ deci o Pasăre a ogorului (Burhinus oedicnemus) pe cuib.
Câneparul obişnuia să vină în tufişurile de la baza staţieid de beton din dreapta fotografiei iar eu am stat cu maşina pe drumul ce se vede în poză cu spatele spre locul de unde este făcută fotografia.
Probabil că în tot timpul cât am aşteptat eu câneparii, Pasărea ogorului a venit şi ce şi-a zis ea ? Citez: Iată un loc minunat de bun de făcut un cuib.
Acum doi ani găsisem un cuib al aceleişi specii în interiorul carierei, destul de aproape de un lac unde venea lume la pescuit. Nu era un loc liniştit şi m-am tot întrebat ce-o fi avut în cap perechea aceea de şi-a făcut cuib acolo.
Acum însă mi-am dat seama că locul acela era de 100 de ori mai bun decât cel ales acum. Aşa cum venisem eu cu maşina pe drumul ce se vede şi în imaginea de sus, dincolo de bolovan, pe drum se perindau din când în când mşini, căruţe însoţite mai tot timpul de câini, biciclete, motociclete. Căcărezele de oaie ce se văd în partea stângă jos arată că zona este bătută de turme de oi însoţite de câinii aferenţi.
Cu alte cuvinte, loc mai rău de cuibărit nu cred că se putea găsi în zonă fiind şi la intersecţia dintre două drumuri de ţară.
Am coborât din maşină, pasărea a zburat iar eu am găsit cuibul, care este foarte asemănător cu cel al Prundăraşului de sărătură, doar că ceva mai mare, iar în cuib am găsit un ou.
Pe care l-am fotografiat, după care m-am suit în maşină şi m-am îndepărtat. Dup 2-3 minute, pasărea şi-a făcut apariţia, dinspre staţia de betoane, pe jos, pe după tufiţurile unde aşteptam eu Câneparul. Făcea 20-30

de paşi dupăp care rămânea nemişcată 4-5 secunde, convinsă că nu o vede nimeni mai făcea 20-30 paşi
rapizi după care iar încremenea. Şi tot aşa până a ajuns la cuib. S-a aşezat pe el şi aşa am lâsato. Am revenit săptămâna următoare într-o sâmbătă de dimineaţă. de la distanţă mi-am dat seama că pe cuib nu era pasărea. Am măturat cu binoclul toată zona dar nu am găsit nimic. Am intrat în carieră, am petrecut cam o oră pozând după care m-am întors iar la locul cuibului observând de la distanţă dacă este cineva la cuib. Din nou nu era nimeni de găsit. M-am reântors la cuib după ce am văzut în carieră zburând o pereche de păsări ale ogorului . Am coborât din maşină şi cu mare greutate atunci când deja credeam că oul a fost mâncat de vre-un câine, am dat de cuib. Acelaşi singur ou era în cuib. Acest ou nu a avut nici o şansă să-şi ducă la capăt menirea. Am să mai trec prin carieră peste 10-12  zile, timp suficient cât perechea să-şi găsească nederanjată loc de cuibărit. Oricum cred că aceasta este a două pontă din anul acesta ţinând cont de faptul că lucrurile se petrec în luna iunie.



 De multe ori executarea unor fotografii reuşite este chestie de noroc. Dobrogea este "Raiul pe Pământ" pentru fotografii de natură, foarte rar mi s-a întâmplat să plec pe teren pentru a face fotografii şi să mă întorc dezamăgit că nu am reuşit să pozez ceva interesant. Este adevărat că, cu cât bântui mai mult pe teren şansele să întâlneşti subiecte interesante sunt mai mari.
Spuneam câteva paragrafe mai sus, că în timp ce priveam la Piţigoii codaţi cum cară hrană la cuib,  am auzit Codroşul de pădure cântând. Am o relaţie oarecum specială cu această pasăre. În spatele blocului unde locuiesc sunt nişte tufe şi copaci îngrădiţi cu gard de către locatarii de la parter. Aici cuibăreşte în fiecare an o pereche de Codroş de pădure. I-am văzut de câteva ori căci aici în spatele blocului îmi parchez maşina. În fiecare dimineaţă de pe la ora patru jumătate începe să cânte. Cum vara e cald, dorm cu fereastra deschisă, e o încântare să-l aud. În afara oraşului întâlnirile mele cu această pasăre au fost rare, o singură dată am avut ocazia să-l pozez, era tot la 7 ţevi, dar fotografia nu prea mă mulţumea căci o creangă trece chiar prin faţa păsării. Şi cum este o pasăre foarte frumoasă eram oarecum amărât că nu am o poză k lumea cu ea.
Deci, am făcut câteva poze cu Piţigoii codaţi şi apoi am plecat în căutarea  Codroşului de pădure. Nu a fost greu să-l găsesc, cânta de zor în vârful unui plop, m-am învârtit pe sub copacul în care cânta, distanţa era prea mare pentru a face o fotografie reuşită şi apoi pozatul de jos spre vârful unui copac este lucrul ce-mi displace cel mai mult. Am tras apoi câteva imagini cu pădurea folosind relativ noul meu obiectiv Sigma 8-16 mm obiectiv primit de la Moş Crăciun în decembrie 2011, profitând de verdel crud al pădurii şi de lumina bună. Mă întorceam spre maşină considerând acea zi ca fiind nereuşită şi oarecum dezamăgit.
Ajuns în drepul unei sălcii, de după trunchiul sălciei apare în zbor, la cca. 1 m de pământ, un mascul de Codroş de pădure (Phoenicurus phoenicurus) şi se opreşte pe un lăstar crescut din pământ, la cca. 3 metri de mine. Surpriza a fost reciprocă. Cum pasărea nu s-a sperit şi se uita la mine cu interes, am ridicat încet aparatul la ochi şi am reuşit să fac 3-4 poze. După care, codroşul a zburat câţiva metrii mai încolo, pe un ram şi se uita la mine. Privind la poza de deasupra, vedem trunchiul de salcie, eu venind de undeva din dreapta.
Faptul că pasărea nu a fugit departe de mine, dimpotrivă, continua să zboare de jur împrejurul meu, la 10-15 metri, m-a făcut să înţeleg că are cuibul în apropiere. Privind la poza de sus, aşa cum spuneam venind din dreapta imaginii, am dat ocol la trunchiul copacului şi evident am văzut scorbura din imagine, cam la 70-80 cm de pământ. Când m-am aplecat să văd mai bine scorbura, din ea a zburat pe sub nasul meu femela.
Eera clar că aici avea cuib Codroşul de pădure. Cât am stat să pozez cuibul, atât femela cât şi masculul s-au ţinut destul de aproape de mine, 10-12 metrii, scoţând un sunet "ceeet, ceeet ceeet" semnal de alarmă. M-am îndepărtat cam la 50 de m de cuib şi de după un copac am urmărit ce face perechea de codroşi. Fac aici o paranteză, priviţi cuibul codroşului. Deoarece scorbura era mai mare decât era necesar, se vede că perechea a căptuşit partea de jos a intrării cu frunze şi ierburi.
 Imediat după plecarea mea, cei doi au venit lângă cuib, s-au mai învârtit puţin priprejur, după care femela a intrat din nou la cuib. Femela este în imaginea de jos.
 Am stat în ascunzişul meu cca o jumătate de oră, nu cred că zic bine ascunziş căci masculul zburând de colo colo pe lângă răchita cu scorbură, mai trecea şi pe lângă mine, fără a fi panicat, dimpotrivă, în scurte popasuri mai avea şi timp de cântat. Uneori mai ieşea şi femela din cuib, probabil părăsea cuibul pentru hrană şi alte necesităţi, după care intra din nou la loc.
 Am memorat bine locul şi foarte bucuros m-am întors acasă. Am mai revenit într-o sâmbătă dimineaţa cu plasa de camuflaj, m-am camuflat cât am putut de bine şi am făcut câteva fotografii, de fapt toate cel prezentate până acum cu cei doi protagonişti sunt făcute în sâmbăta aceea. Perechea era probail în continuare în faza de cuibărit.
 Am revenit peste 10 zile. M-am camuflat din nou şi nu a trebuit să aştept prea mult că au apărut protagoniştii, deveniţi între timp părinţi.
 Am dedus asta din simplu fapt că ambii codroşi cărau de zor insecte în cuib.
 
 
Am pus şi un filmuleţ făcut cu aparatul de fotografiat Canon 7 D cu femela şi am să încerc şi cu masculul.

Am făcut câteva fotografii cu cei doi şi am plecat spre a nu-i mai deranja căci, cu tot camuflajul meu, sunt convins că cei doi erau conştienţi de prezenţa mea.
Nu am mai trecut pe la cuibul codroşilor, lucrurile mergeau prea bine ca să-i mai deranjez eu. Le sunt profund recunoscători că mi-au permis să-i pozez în diferite ipostaze. Voi mai reveni acolo pe la mijlocul lui iulie, sunt curios dacă perechea mai scoate un rând de pui în acelaşi loc.

Cam astfel stau lucrurile în privinţa cuiburilor din lumea păsărilor dobrogene. Subiectul este pe cât de vast pe atât de interesnt chiar pentru mine a fost foarte greu să triez din fotografiile şi povestirile ce le aveam despre acest subiect spre a nu lungi prea mult postarea.
Trebuie să fiţi de acord cu mine că toate cele spuse şi arătate aici sunt un argument în plus în favoarea afirmaţiei că lumea păsărilor este într-adevăr miraculoasă şi fascinantă.
Sper să vă placă.

Tulcea 07.iulie 2012.

16 comentarii:

  1. Ca de obicei, fotografii fabuloase si comentarii complete. O munca demna de tot respectul meu. Felicitari

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Domnule Eugen, vă mulţumesc pentru aprecierile la adresa articolului, ele constituie un stimulent pentru mine şi îmi confirmă faptul că sunt încă mulţi iubitori adevăraţi ai naturii.

      numai bine

      Dan Bandacu

      Ștergere
  2. ..superb ..articolul iar imaginile de vis ...!prigorii.vinturel,dumbraveanca ,coibus,cuci...eretesi cite si mai cite ...am fotografiat anul acesta in jurul lacului babadag...! o incintare ..!de cele mai multe ori am fotografiat haotic ...la goana ...dar usor usor ...am invatat din greseli ...! asa am aflat ca o pereche de dumbravence se bat de la egal la egal cu eretele...
    ...asa am aflat cit de hoate si bataioase sunt ciorile ..! o lume extraordinara ...lumea deltei ....iar eu sunt acolo prin imaginile extraordinare pe care le postati ..! inca odata ...! multumesc ...!

    RăspundețiȘtergere
  3. Fotografiile sunt exceptionale, iar informatiile si comentariile personale "tradeaza" un om indragostit de natura, de pasari si de frumos in general! In spatele lor vad si simt multa pasiune, bucurie, rabdare si respect.
    Va admir pentru dedicarea fata de aceste mici suflete care, si eu ma intreb adesea cum pot rezista iernilor extrem de geroase, si va multumesc pentru generozitatea de-a impartasi cu noi ceilalti un crampei din viata lor.
    Felicitari din toata inima si toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doamna Roxana, vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte la adresa blogului meu. Astfel de comentarii constituie un stimulent pentru mine să continui a povesti din întâmplările mele prilejuite de întâlnirile cu păsări şi necuvântătoare în general.

      vă mulţumesc,

      Dan Bandacu

      Ștergere
  4. Foarte frumoase pozele si informatiile foarte detaliate. Va invidieez pentru timpul pe care il petrecti in natura, si ma bucur nespus ca am si eu astfel acces prin "ochiul aparatului de fotografiat" la un colt de rai

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc pentru cuvintele de apreciere. Munca mea în cadrul administraţiei rezervaţiei este în mare parte de birou. Dar pe o listă de priorităţi a petrecerii timpului liber, ieşitul la fotografiat în natură este cap de listă. Depinde numai de noi să ne găsim timp pentru aşa ceva. Chiar dacă nu reuşesc să fotografiez ceva interesant, momentele petrecute în linişte tot sunt un câştig.

      Vă mulţumesc

      Dan Bandacu

      Ștergere
  5. Buna domnu' Bandacu,

    Sunt Andrei, cumparatorul Tokinei 100. M-am uitat pe anuntul dumneavoastra, sa stiti ca ati omis sa precizati montura, la fel cum am omis si eu sa va intreb de ea, probabil imi doream prea mult obiectivul :). Aveti niste fotografii foarte frumoase, felicitari...si o meserie interesanta. De mult imi doresc sa vizitez delta cu cineva care sa fie de-al locului, sa descopar acea parte a deltei ce nu i se arata unui turist profan. Imi fac curaj si va intreb cu aceasta ocazie, daca se poate sa va insotesc candva intr-o iesire de-a dumneavoastra, pe teren. Mi-ar face o mare placere.

    Va salut si va urez lumina buna.

    Cu respect,

    Andrei

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Din nou salut Andrei, nu am înţeles prea bine ce fel de fotografie practici. Oricum sunt convins că vei găsi subiecte interesante pe aici. Am scris mai detaliat pe mail.

      Ţinem legătura.

      Numa bine

      Dan Bandacu

      Ștergere
  6. Frumoase pozele ai surprins momente frumoase si le-ai alternat bine cu cuvintele

    RăspundețiȘtergere
  7. Sunt incepatoare in materie de pasari, vreau sa stiu cat mai multe si sa le studiez cat mai aproape. Blogul dumneavoastra este exceptional. de cate ori am avut nevoie de un detaliu de identificare pentru o pasare aici am gasit foarte clar. Felicitari pentru munca depusa! Cred ca sunteti foarte fericit sa clatiti ochii cu atatea frumuseti :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc pentru aceste articole si fotografii minunate , excelenta prezentre !

    RăspundețiȘtergere
  9. Domnul Dan va felicit pentru aceasta munca serioasa. Se vede ca sunteti foarte pasionat, fotografiile sunt superbe, nici nu stiam ca avem la noi in tara asemenea exemplare. Astept obiectivul, o seara placuta!

    RăspundețiȘtergere