CUM FOTOGRAFIEM PĂSĂRI - II

În mod inevitabil am ajuns la partea despre care nu-mi place să scriu:

8. CU CE FOTOGRAFIEM
Aici sunt foarte multe de spus dar voi încerca să nu mă pierd în amănunte nesemnificative. Doresc să reamintesc faptul că ceea ce spun eu aici este o părere personală şi nu adevărul absolut.
Cu ce echipament fotografiem depinde de cât de pretenţioşi suntem faţă de ceea ce dorim să realizăm. Am văzut o grămadă fotografiind cu telefoanele mobile. Cred că nu mai e cazul să discutăm despre aceştia.
Există categoria celor care pozează de nevoie, sunt majoritatea biologi, ornitologi, ecologişti care în exercitarea profesiei lor au nevoie de echipament fotografic. Majoritatea încep cu ceva mai simplu şi apoi pe măsură ce prind drag de ceea ce realizează îşi procură echipamente mai sofisticate.
Eu fac parte din cealaltă categorie, a acelora ce aveau deja un echipament destul de bun şi treptat am prins drag de a fotografia mai mult păsări, în detrimentul portretului şi al peisajului.
Trec mai repede peste perioada când fotografiam pe film. Este de-a dreptul obositor, costisitor şi frustrant de multe ori.
Am început cu Nikon F 70 un aparat foarte bun la vremea aceea, asta însemnând cam 1996-1998 sper să nu mă înşel. Ca obiectiv am început cu

acest zoom, un Sigma 70-300. Problema cu aparatele pe film este că nu vezi imediat ce ai fotografiat, filmele bune erau destul de scumpe, developatul şi apoi copierea pe hârtie înseamnă deplasare, fotografiere, deplasare la un laborator foto, aşteptare, văzut rezultate, bani cheltuiţi.
Vă povestesc în continuare istoria huhurezului din imaginea următoare:

O colegă de la institutul de cercetare Delta Dunării unde am lucrat, se duce într-o duminică la iarbă verde cu familia. Şi anume în pădurea dintre Ciucurova şi Fântâna Mare, pădure mare şi frumoasă puţin "bătută" de oameni. Aleg ei o poieniţă la cca. 50 m de drum şi se pun pe distracţie. La marginea poieniţei, într-o scorbură la nivelul solului îşi făcuse cuib un Huhurez mic (Strix aluco). Ca să nu o mai lungesc, copii se joacă cu mingea, ajung în apropierea cuibului, din el zboară huhurezul spre uimirea tuturor. A doua zi colega de la institut împreună cu Mişu Marinov, cel de la care am învăţat multe despre păsări, se prezintă la mine, şi îmi spun povestioara. Ne suim cu toţii în maşină şi ne ducem la locul faptei, ajungem în poieniţă ne apropiem de scorbură şi din ea, într-adevăr zboară un huhurez mic. După cam patru zile, (pentru a nu stresa prea tare pasărea) împreună cu Mişu, cu aparatul de fotografiat pregătit, cu zoomul pus pe 300 mm, mă apropii de scorbură, huhurezul iese, eu pun aparatul la ochi, zoomul încearcă să focalizeze, se duce la infinit apoi revine la distanţă mai mică, aparatul declanşează în sfârşit, timpul de expunere l-a ales aparatul de 1/15 sec., între timp huhurezul îşi luase zborul de mult, astfel că nu am apucat să fotografiez pasărea. Mă întorc la Tulcea unde cujet la ce-am făcut şi unde am greşit:
- am luat un film de 100 ISO, deci film de lumină de zi fără să ţin cont că în pădure era o umbră de toată frumuseţea;
- aparatul era setat pe "P" adică program, alesese diafragma de 8 şi un timp de expunere lung, mult peste 1/300 sec. timp minim cu care ar fi trebuit să pozez;
- înainte de a mă apropia de scorbură, fotografiasem un şoricel de la cca 2 m distanţă. Când huhurezul a început să iasă, eu eram la cca 5 m de scorbură, astfel că atunci când am dus aparatul la ochi, zoomul focaliza mult în faţa scorburii. Când a încercat să facă focusarea, fiind destul de întuneric a focalizat întâi la infinit şi apoi a revenit la focalizarea de 5 m, ceea ce durează cam 2 secunde, suficient cât huhurezul să zboare.
Menţionez că la prima vizită la scorbură în cuib erau 3 ouă. La această a doua vizită în cuib erau 5 ouă.
După alte 4 zile am revenit cu Mişu ( care între timp îşi cam pierduse răbdarea şi se tot întreba daca vom reuşi vre-o dată să pozăm huhurezul), cu un film Kodak de ISO 800, aparatul reglat pe prioritate de timp 1/500 sec. Aşteptăm să nu fie nimeni prin preajmă spre a nu deconspira poziţia cuibului, mă apropii tiptil de scorbură, văd cum huhurezul dă să iasă, duc aparatul la ochi şi apăs pe declanşator. Aparatul NU declanşează, huhurezul zboară din nou, din spate îl aud pe Mişu "L-ai pozat ?". În momentul acela aş fi preferat să-l las acasă. Pot oare să-i spun că am uitat să deschid aparatul ?
Rezum mult calificativele şi aprecierile lui Mişu la adresa calităţilor mele de fotograf la "pozar ageamiu". În cuib erau 6 ouă.
Las din nou să treacă vre-o câteva zile, cam o săptămână şi plec din nou la pădure fără să-l mai iau pe Mişu, spre orice fel de eventualitate. Reglez din nou aaparatul pe prioritate de timp, pun 1/500 sec., mă apropii tiptil, focalizând din timp în timp scorbura şi ciudat, de data aceasta huhurezul nu mai zboară ca în dăţile trecute când m-am apropiat la cca 5 m de scorbură. Încep să mă gândesc că s-a întâmplat ceva, că cineva a descoperit din întâmplare cuibul, că vre-un câine vagabond sau vulpe a mâncat ouăle sau chiar huhurezul. Ajuns cam la 3 metri observ spatele huhurezului în scorbură, îmi vine inima la loc, duc aparatul la ochi şi prin vizor văd cum huhurezul se întoarce în scorbură cu capul spre ieşire. Aparatul are timp să focalizeze şi în momentul când pasărea scoate capul din scorbură, declanşez. Reuşesc să mai fac o declanşare inainte ca pasărea să dispară. Mă apropii de scorbură şi iată ce găsesc înauntru:

Patru puiişori de huhurez mic. Atunci am înţeles de ce pasărea a părăsit cu gru cuibul: avea pui. Surpriza a fost mare pentru mine, puişorii erau acoperiţi cu un puf alb, abia deschideau ochii, probabil nu erau obişnuiţi cu lumina şi toţi cloncăneau uşor din ciocuri. Am făcut repede câteva fotografii şi i-am băgat înapoi în cuib. Pot să vă spun că era prima oară când vedeam aşa ceva, am fost cât se poate de emoţionat şi parcă n-aş mai fi plecat de lângă ei. Am plecat la Tulcea curios să văd ce am pozat. Din cele două declanşări cu adultul, doar prima, cea care am postato mai sus era bună, cea de-a doua prinsese doar coada huhurezului. Am revenit peste 10 zile, cu Mişu de data asta, dar nu am mai găsit nimic la cuib. Iniţial am crezut că puii au fost mâncaţi de vre-o lighioană dar după ce m-am mai documentat şi din discuţiile cu Mişu ne-am dat seama că puii de bufniţe părăsesc frecvent cuibul cu mult înainte de a putea zbura bine. Cum cuibul era la nivelul solului precis puii au părăsit cu multă uşurinţă cuibul. De altfel nu am găsit la cuib nici o urmă al unui atac (pene, fulgi, coji de ouă, oase, ghiare).

Cum obiectivul de 70-300 nu prea mă satisfăcea căci trebuia să mă apropii destul de mult de subiect spre a face o poză bună, mi-am cumpărat un alt zoom tot Sigma 150-500 mm.

Dferenţa de 200 mm între cele două obiective m-a avantajat mult, am reuşit să fac poze cu subiecţi aflaţi la distanţă mai mare de care nu mă puteam apropia . Iaţă o fotografie făcută la Bididia, la marginea oraşului Tulcea, aici iarna la temperaturi negative se adună mulţi ciufi de pădure.

Fiind deci o zi senină şi geroasă am venit la pădurea Bididia, am reuşit să văd cam 10-15 ciufi şi să fac unele fotografii frumoase. Am folosit tot un film cu semsibilitate mare, ISO 800 Kodak spre a-mi asigura un timp de expunere rapid. Am folosit tot prioritatea de timp 1/1000 sec. diafragma la 6,3.
Cam asta este cu fotografia păsărilor pe un aparat cu film. Trebuie să faci reglajele corecte înainte de a fotografia căci aici nu merge corectarea "din mers" ca la digital. Imposibilitatea de a vedea imediat cum fotografiezi era un mare handicap. Apoi faptul că un film de 36 de poziţii de sensibilitate mare costa cam 70.000 - 80.000 lei Konica, Scotch şi 90.000 - 115.000 lei Agfa, Fuji şi Kodac, în banii de atunci, te făcea să te gândeşti bine înainte de a cheltui banii cu filmele. Era apoi developatul şi analiza cu lupa a fiecărei poziţii. De multe ori o imagine care ţi se părea bună pe negativ se dovedea a fi mişcată odată mărită pe hârtie.

Un mare pas înainte înainte este deci digitalul. Marele avantaj este că aici poţi să vezi imediat ce şi cum fotografiezi şi să faci eventualele corecţii.
Primul digital cu care am pozat păsări a fost un Olympus Ultra Zoom C-750 :

Face parte din categoria aparatelor compacte din generaţia 2004, a facut poze foarte bune pentru un amator din acele timpuri dar nu era ceea ce doream eu. Un exemplu de fotogafie facuta cu el:

Eate departe de ceea ce doream eu. Un mare neajuns al aparatelor compacte este timpul destul de lung între momentul apăsării pe declanşator şi momentul captării imaginii. Când fotografiezi păsări, mai ales cele de dimensiuni mici, o fracţiune de secundă contează.
Un alt neajuns este "eroarea de paralaxa" data de faptul ca vizorul şi obiectivul acestor aparate nu sunt pe aceeaşi axă. Cu alte cuvinte, ceea ce vezi prin vizorul aparatului nu este acelaşi lucru cu ceea ce "vede" obiectivul. Eroarea asta este cu atât mai mare cu cât subiectul este mai aproape de aparat. Acest lucru nu apare la aparatele compacte ce nu au vizor iar fotografierea se face urmărind imaginea pe display ca în imaginea de mai jos:

Şi acest mod de vizualizare a subiectului este cu probleme - calitatea imaginii pe display nu este întotdeauna cea mai bună. Dacă se fotografiază în soare puternic este practic imposibil să faci o încadrare rapidă, să zoomezi (presupun că pentru a fotografia păsări se zoomează la maxim) să încadrezi imaginea zoomată şi apoi să decalşezi. Toate astea înseamnă o veşnicie dacă doreşti să pozezi paseriforme.

Mai sunt o serie de deficienţe ale aparatelor compacte şi de aceea nu insist asupra lor. Cine doreşte să se dedice la modul serios fotografiei de păsări, trebuie să folosească un DSRL.

Presupun că toţi cititorii acestui blog ştiu ce înseamnă un aparat DSRL. Îmi fac totuşi datoria să amintesc foarte pe scurt că DSRL este forma digitală a SRL-ului nume ce vine din engleza Single Reflex Lens la care s-a adăugat D de la "digital". Schema de funcţionare a unui DSRL este aceasta:

Pe scurt, aparatele SRL şi DSRL elimină eroarea de paralaxă având marele avantaj că ceea ce vede ochiul fotografului vede şi captatorul de imagine. Din schema de mai sus se observă că la aceste aparate lumina intră prin obiectiv, o oglindă deviază (reflectă) lumina spre o pentaprismă aflată în partea superioară a aparatului iar din pentaprismă lumina (purtătoarea imaginii) ajunge în vizorul aparatului. Faptul că imaginea suferă în corpul aparatului câteva reflectări, a determinat denumirea acestor aparate "reflex". Aceste aparate au câteva mari avantaje:
- imaginea incadrată în vizor este cea fotografiată;
- la un corp al aparatului pot fi ataşate o mare diversitate de obiective fixe sau zoomuri, de la grandangulare (wide lens) la teleobiective.
- majoritatea au modul TTL ( Through-the-lens metering ) de măsurare a expunerii ceea ce înseamnă că aparatul ia în considerare pierderile de lumină prin trecerile succesive ale luminii prin lentilele obiectivului.
- aparatele "dialoghează" cu blitzurile exterioare dedicate.
Singurul dezavantaj al acestor aparate este faptul că în momentul declansării în vizorul aparatului NU apare imaginea fotografiată. După mine acest impediment este minor ţinând cont de faptul că majoritatea expunerilor sunt sub o secundă, deci nu prea ai mult timp de întristare din acest motiv. Sigur, lucrurile se schimbă când faci fotografie de noapte, cu timpi lungi de câteva secunde.

Mă întreb dacă nu intru în nişte amănunte ce nu-şi au locul aici.

Acestea fiind zise, mi-am procurat primul meu DSRL şi anume un Nikon D 70.


folosindu-l împreună cu obiectivul ce-l aveam deja Sigma 170-500 mm f5-6,3. Ţin minte că prima ieşire pe teren am făcuto pe dealurile Victoria unde un Caprimulg (Caprimulgus europaeus) s-a aşezat pe un bolovan la cca 7-8 m de mine şi a rămas încremenit. Asta mi-a permis să fac diferite teste cu noul aparat şi zoomul ataşat.

Saltul calitativ a fost enorm. Chestia asta m-a "mobilizat" să încep să-mi dedic mai mult timp fotografierii păsărilor, să am mai multe ieşiri în natură, să mă documentez asupra păsărilor.



Cu cât faci poze mai reuşite cu atât cresc si pretenţiile pe care le ai faţă de tine, nu mai accepţi fotografiile de slabă calitate şi devii mult mai autocritic.



Tot în această perioadă am descoperit un site - Treknature - un site unde fotografi iubitori ai naturii postează fotografii cu scurte comentarii despre cum au făcut fotografiile şi date despre subiectul fotografiat. Pun în continuare câteva din fotografiile postate de mine pe acest site.



Aici avem un pui de Piciorong (Himantopus himantopus). Faptul că fotografiile postate erau analizate şi uneori criticate de persoane necunoscute din toată lumea, m-a făcut să mă străduiesc să postez numai imagini foarte bune calitativ cu texte interesante. În funcţie de aprecierile primite de la ceilalţi vizitatori ai sitului, primeai un punctaj.

În i,agine un pui de sţârc galben, căzut din cuib în apă şi recuperat de mine şi pus la loc, nu înainte de a-l fotografia.



Perioada cât am postat pe acest site a fost deosebit de importantă pentru mine, pentru că m-a obligat să fiu exigent cu mine, să cunosc părerile unor necunoscuţi (deci persoane total obiective) faţă de calitatea fotografiilor mele şi am făcut cunoştinţă prin intermediul sitului cu mulţi fotografi/biologi/ecologi români pasionaţi de natură.

Este important să cunoaşteţi care este adevărata valoare a fotografiilor pe care le faci căci, de multe ori prietenii, fiindu-le jenă să spună ceea ce gândesc în adevăr despre fotografiile tale, le laudă, deşi ele nu sunt cine ştie ce, făcându-ţi astfel de fapt un deserviciu. În poza de sus este ţestoasa terestră (Testudo graeca) pozată în Parcul Natural Munţii Măcinului.



După un timp însă am realizat că punctajul ce se acorda pozelor expuse nu era tocmai obiectiv. Adică s-a întâmplat exact ce se întâmplă la festivalul de muzică Eurovision. Adică suedezi, norvegienii, finlandezii se gratulau între ei cu punctaje babane, pentr o fotografie făcută "din sufragerie" având ca subiect o vrabie, e drept, tehnic, pozată ireproşabil, în timp ce poza facută de un turc sau un pakistanez, ce nu cunoaşte engleza şi deci nu punea şi un text, dar care posta o specie rară sau pitorească foarte bine fotografiată, nu erau punctaţi.



Acest lucru cât şi faptul că situl Treknature a fost cumpărat de altcineva ce dorea să vândă pozele expuse fără acordul autorilor pozelor, m-a determinat să mă retrag cu toate fotografiile de pe acest site.



În imagine este portretul unei Privighetori de baltă (Acrocephalus melanopogon).



O altă consecinţă a postărilor pe Treknature a fost faptul că am realizat importanţa unui obiectiv foarte bun pentru fotografii de calitate. Cu Sigma meu aveam mereu probleme dacă nu aveam lumină multă şi dacă subiectul era mereu în mişcare. Aproape că nu puteam fotografia paseriforme. De nenumărate ori obiectivul zooma până la infinit şi înapoi, şi îi lua mult timp până făcea clarul. Fiind şi destul de zgomotos, pierdeam mulţi din subiecţi, de aici nervi şi frustrări.



Chestia asta m-a determinat să iau o decizie importantă, decizie ce o voi prezenta în episodul următor.