De ce nu era nici urma de pui sau ouă în cuibul de la Parcheş ramâne un mister. Problema era găsirea de urgenţă a unui cuib locuit. Eram deja în criză de timp. Am cerut astfel prin staţia radio informaţii de la rangerii noştrii, despre cuiburi de codalb aflate în zona de acoperire 3 G.
Aşa cum am mai spus, codalbul îşi face cuiburile în zone cât se poate de izolate, departe de traseele pescarilor sau turiştilor, găsirea unui cuib numai pe baza unor descrieri a zonelor unde ar putea fii este un lucru imposibil.
Am încercat astfel să găsim un cuib în apropiere de canalul Taranova, canal care dat fiind faptul că nu este circulat, este acoperit în totalitate cu vegetaţie. Este aproape imposibil să circului pe un astfel de canal cu bărci încărcate cu echipamentul aferent transmisiei.
De un cuib am reuşit să ne apropiem dar vegetaţia a făcut imposibilă ajungerea lângă copacul cu pricina. Din observaţiile facute cu binoclul, mai precis lipsa urmelor de excremente, ne-a facut să credem că nici acel cuib nu era locuit.
Greutatea cu care se ajunge în preajma cuibului unui codalb este direct proporţională însă cu frumuseţea zonelor respective. Vegetaţia în luna mai este o spelndoare, culorile sunt proaspete, vii şi întreaga deltă este un curcubeu de culori şi arome.
În fotografie, împreună cu dl. Bahaciu şi dl. Mihalcea în căutarea unui cuib despre care ni se spusese că este locuit. 
Până la urmă, inaccesibilitatea locului şi faptul că nu găseam cuibul amintit, ne-a determinat să alegem instalarea camerei în pădurea Letea, la unul din cuiburile vizitate în februarie, care avea ceva semnal 3 G şi la care rangerul Costel Lupu a văzut puiul.
Pentru a nu pierde timp, în aceeaşi zi încărcăm tot echipamentul în şalupă şi ne îndreptăm spre Letea. Aici ne aşteaptă Costel cu Jeepul plus remorcă în care transbordăm tot calabalâcul.
Cele trei localităţi aflate în apropierea pădurii Letea, respectiv Letea, Rosetii şi Cardon sunt localităţi cu totul altfel faţă de restul lumii. Aici timpul şi spaţiul au cu totul alte dimensiuni şi probabil va trebui să dedic o poastare special acestor meleaguri.
Datorită apelor mari, satul este parţial inundat, lucru cu care de altfel oamenii de aici sunt cât se poate de obişnuiţi.
Trecerea unei maşini pe uliţă reprezintă un eveniment urmărit cu interes de ochi de toate vârstele şi din toate cotloanele.
Pădurea Letea este un conglomerat de pâlcuri mai mari sau mai mici de copaci, pâlcuri de formă alungită denumite "hasmace", despărţiţi de dune de nisip pe care prezenţa copacilor şi o uşoară înierbare au reuşit să le fixeze, dune acoperite de ierburi specifice stepei pontice. Speciile arboricole sunt stejarul, salcia albă, ulmul, frasinul dar şi viţă sălbatică, hameiul şi liana sălbatică (Periploca graeca).
Pădurea fiind zonă strict protejată a fost îngrădită cu gard de sârmă spre a împiedica distrugerea vegetaţiei de către vite şi cai. Cu timpul, gardul a dispărut pe zeci de metrii, aşa că pe lângă fauna sălbatică a pădurii, caii şi vacile sunt o prezenţă constantă.
Pădurea este unică, fiind cea mai nordică pădure tropicală, are pe alocuri aspectul unei jungle, mai ales acolo unde apa freatică aflată la suprafaţă alimentează vegetaţia abundentă. De altfel aici se întâlnesc specii de natură tropicală a căror seminţe au fost aduse aici de păsări.
Stejarul este arborele dominant, se apreciază că unii au sute de ani. Aspectul lor straniu este dat de formele contorsionate şi noduroase specifice acestei păduri.
Pădurea Letea este cea mai veche rezervaţie naturală a României, declarată din anul 1938.
Iată-ne ajunşi sub cuibul de codalb vizitat şi în iarnă.
Aici lucrurile stau cu totul altfel. Peste tot se văd urme de găinaţ,
oase de păsări şi de peşte sunt împrăştiate pe o rază de câţiva metrii de jur împrejurul copacului,
şi din loc în loc se zăresc resturi de diferite specii de păsări ce au fost aduse ca hrană pentru pui.
Cum echipamentul de căţărare adus pentru cuibul de la Parcheş nu se potriveşte cu cel de la Letea,
am abordat câteva strategii diferite de a ajunge la cuib. 
Astfel am considerat oportun amplasarea camerei web şi a restului de echipament pe un copac vecin celui pe care se afla cuibul, copac aflat la cca 4 - 5 metri distanţă.
Încet -încet Piticul se apropia de nivelul cuibului de codalb.Cred că aici este momentul să explic puţin şi mecanismul transmisiei. Deoarece ne aflăm la câţiva kilometrii de cea mai apropiată sursă de curent, tot echipamentul funcţionează pe baza energiei dată de nişte panouri solare ce încarcă peste zi o baterie ce va furniza curent întregii instalaţii. Astfel, la cca 4-5 m de cuib se instalează camera web, care captează imaginile din cuib şi le transmite printr-un cablu la un captator, de aici tot prin cablu semnalul este trimis la o antenă direcţională care retransmite prin telefonie 3 G semnalul la sediul nostru din Tulcea.
Întregul echipament este asamblat la marginea pădurii la cca 200 m de cuib de către George şi Dan, este suit cu corzile la înălţimile preconizate funcţionării corecte unde sunt fixate şi conectate unele de altele de către Pitic, ce stă în tot acest timp în corzi cocoţat în copac.
Prima acţiune a fost fixarea corzilor până la înălţimea cuibului şi imortalizarea pe pelicula şi prin fotografiere a ceea ce este în cuib.
Cam la această distanţă s-a aflat Piticul de cuib. Acolo urma să instaleze şi camera web. cred că e de la sine înţeles că am încercat să desfăşurăm întreaga operaţiune în linişte totală, orice manevră ce implica şi zgomot se efectua în afara pădurii, spre a diminua pe cât posibil stressul puiului din cuib. s-a vorbit mult în şoaptă şi prin semne şi vă asigur că toţi am rămas cu gâturile înţepenite iutându-ne în sus la Pitic.
Odată ajuns sus, Piticul ne dă vestea cea mare: în cuib sunt doi pui. 
Este momentul în care Piticul îşi pune în practică talentul de Spilberg autohton şi de paparazzi atîrnat în copac. Deoarece sculele îmi aparţin, am avut ceva emoţii.
După ce a dat la o parte frunzele şi a zoomat cât trebuia, aveam o imagine perfectă a celor doi pui.
Care făceau ceea ce trebuiau să facă, adică să stea nemişcaţi în cuib.
Cum spuneam, departe de cuib se asambla echipamentul ce urma a fi urcat în coronament, tot aici făcându-se şi probele de funcţionare.
Trebuie să amintesc faptul că în timpul cât noi pregăteam corzile pentru ascensiune unul din părinţi a venit la cuib. Ne-a zărit în ultima clipă şi a virat scurt, îndepărtându-se. Mi-a ramas în minte fâlfâitul puternic al aripilor dat de măreţia acestei păsări. Nu are rost să amintesc de ascuţimea văzului. "Ochiul de vultur" este proverbial, de aceea am căutat să camuflăm cât mai bine posibil părţile din echipament ce nu trebuiau expuse la lumină. Aşa arată camera web este camuflată cu frunze.
A urmat munca de rutină, anevoioasă de fixare pe trunchi a componentelor, pe care numai Piticu o putea face, ajutorul nostru de jos fiind doar verbal. Am profitat de moment să dau o raită prin împrejurimile locului.
Momentul suirii panoului solar.
Imaginile sunt făcute spre seară. Locul ales de perechea de codalbi este departe de orice drum
prin pădure. Am găsit însă nenumărate poteci făcute de caii sălbăticiţi şi de mistreţi probabil, după urme. Prezenţa cuibului de codalb nu este un factor perturbator pentru celelalte specii.
În apropiere am găsit acest trunchi ce stă mărturie activităţii depuse de ciocănitoarea neagră, ghionoaia sură al cărui cântec tânguit l-am auzit de nenumărate ori şi probabil celelalte ciocănitori mai mici. L acca40-50 de metri de cuibul codalbului era un cuib de cioară care ne-a delectat periodic cu cârâiturile ei. Sub cuibul de codalb pe alt arbore am văzut un cuib de graur ce era în perioada hrănirii puilor şi care şi-a vazut de treabă fără probleme, iar chiar printre crengile cuibului de codalb am văzut frecvent vrăbii dar nu pot spune că aveau cuib sau nu. Înclin să cred că da, de fapt acest cuib prin dimensiunile lui contituie un microunivers pentru o grămadă de alte specii mai ales insecte.
Că tocmai ieşisem dintr-o iarnă grea stăteau destul de numeroasele stârvuri de cal din care probabil s-au înfruptat şi părinţii codalbi.
Trebuie spus aici că, periodic, mai ales spre seară, am auzit urletele şacalilor care practic veneau din toate direcţiile. Profitând că aveam vântul din faţă, m-am îndreptat spre locul din care parcă se auzea mai tare. Şi aşteptările nu mi-au fost înşelate. Un şacal era numai ochi şi urechi spre locul unde era maşina lui Costel unde se asambla echipamentul. Pădurea nu este tocmai tăcută. Adierea vântului prin frunze şi ciripitulş altor păsări produc un zgomot uniform. Cu toate aceste, şacalul din imagine şi-a îndreptat urechea spre mine în momentul declanşării aparatului de fotografiat.
A reuşit să discearnă un sunet impropriu locului. Am reuşit să-i fac trei fotografii, apoi foarte concentrat s-a îndreptat spre locul unde erau colegii mei, iar eu încetişor după el. Nu am reuşit decât să-i mai văd o dată spinarea peste o dună, după care l-am pierdut. Pe videocameră am înregitrat urletul şacalilor în timp ce filmam pădurea, voi încerca să postez filmarea pe blog cu sonor.
Am mai văzut un şacal, de fapt întâi m-a vazut el pe mine şi a avut timp să se furişeze în tufişuri până să apuc eu să-l pozez. Am remarcat starea fiziologică excelentă a şacalilor. Ultimul văzut era chiar gras de unde rezultă că o duc foarte bine şi sunt destul de mulţi după câte urlete am auzit.
De asemeni am remarcat numărul mare de fazani.
Timpul cât Piticul a instalat echipamentul s-a scurs greu. Eu m-am perindat prin pădure, George a servit cina,
cu toţii eram preocupaţi de reuşita operaţiunii şi aşteptam momentul când puteam începe primele teste.
Se încep primele programări şi reglaje.
Şi iată, avem imagine pe laptop, la baza plopului vedem ce se întâmplă în cuib.
Semnalul este bun. Urmează ca antena să-l trimită pâna la sediul nostru unde-l va înregistra.
Activitatea în teren era cam pe sfârşite.
La rugămintea domnului Kiss, strâng toate resturile de animale de pe lângă cuib spre a ne face o imagine asupra dietei puilor de codalb. Pot afirma că baza o constituie lişiţele, dar am găsit oase de ştiucă, gâscă, mult caras, pene de fazan şi urmează să mai determinăm.
De asemeni vreau să amintesc faptul că lângă locul de montare a echipamentului am fost încântaţi de cântecul unei Privighetoare de zăvoi (Luscinia luscinia) care ne-a încântat
auzul cu trilurile sale şi de care nu m-am putut apropia spre a o fotografia cum trebuie. A cântat încontinuu cât am stat acolo. Bravo ei!
În timp ce ne retragem aruncăm o ultimă privire spre cuib.
Unul din pui s-a familiarizat deja cu prezenţa noastră şi considerând că nu suntem un pericol s-a ridicat pe marginea cuibului.
Reuşesc să-l fotografiez de pe o dună din apropiere. 
Analizând poza îmi dau seama că puiul este destul de dezvoltat şi că vom observa prin intermediul camerei web exerciţiile şi antrenamentul premergător primului zbor ce va avea loc probabil în câteva zile.
În timp ce echipa se îmbarcă, rămân puţin în urmă spre a face o ultimă fotografie cu cei doi fraţi.
Ajunşi acasă la Costel facem cuvenita fotografie de grup şi cu soţia lui,
Mulţumindu-le şi pe această cale încă o dată pentru ospitatlitate.Plecăm cu şalupa spre Tulcea. George şi Dan urmăresc pe laptop semnalul de la cuib.
La câţiva kilometri de Tulcea semnalul dispare definitiv.
Transmisia este compromisă.
Ce e de făcut ?
Aflaţi în postarea următoare.
